Scrisoarea emoţionantă a unei tinere ţintuite pe patul de spital: „În spitale, indiferenţa se plimbă pe holuri mai mult decât asistentele”

Scrisoarea emoţionantă a unei tinere ţintuite pe patul de spital: „În spitale, indiferenţa se plimbă pe holuri mai mult decât asistentele”

Diana Ganea/ Facebook

„În spitalele în care oamenii sunt atât de vulnerabili, indiferenţa se plimbă pe holuri mai mult decât asistentele”. Aşa descrie o tânără din Oneşti experienţa sa traumatizantă din spitalele prin care s-a plimbat în ultima perioadă, de când a descoperit că suferă de o boală autoimună. Tânăra a postat o scrisoare pe contul său de socializare, unde povesteşte despre lipsurile din unităţile medicale şi despre indiferenţa cadrelor medicale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Diana Ganea, o tânără din Oneşti, judeţul Bacău, povesteşte chinurile prin care a trecut după ce medicii de la spitalele din Oneşti, Bacău şi Braşov nu au reuşit să îi pună un diagnostic. În prezent, tânăra se află într-un spital din Iaşi, de unde îşi spune povestea.
 
„A fost de competenţa mamei mele să găsească un spital la 200 de kilometri de casă în care să mă pot face bine. După mult chin, am reuşit să aflu că sistemul meu imunitar mă distruge în loc să mă protejeze şi mi-am dat seama că asta face şi ţara în care m-am născut... Mă distruge şi ne distruge în loc să ne protejeze”, a scris tânăra pe contul său de socializare, unde a primit numeroase încurajări de la ceilalţi internauţi. 
 
 
Scrisoare publică
 
Scriu de pe un pat de spital nişte cuvinte care nu vor fi niciodată suficient de răsunătoare. Cândva, au fost dureri pe care nu le-am putut striga din motive pe care le veţi vedea. În spitalele în care oamenii sunt atât de vulnerabili, indiferenţa se plimbă pe holuri mai mult decât asistentele. Am ajuns aici pentru că vreo cinci sau şase doctori din Oneşti, Bacău şi Braşov nu au reuşit să îmi pună un diagnostic. Nimeni nu ştia ce am şi nu era de competenţa nimănui. Aşa că am mers mai departe. A fost de competenţa mamei mele să găsească un spital la 200 de kilometri de casă în care să mă pot face bine. După mult chin, am reuşit să aflu că sistemul meu imunitar mă distruge în loc să mă protejeze şi mi-am dat seama că asta face şi ţara în care m-am născut... Mă distruge şi ne distruge în loc să ne protejeze.
 
Nu aş putea fi medic în ţara noastră. Nu aş putea avea grijă de copii care plâng pentru că asistentele îi dau afară din saloane în miezul nopţii sau pentru că îi înţeapă de şapte ori ca să le pună o branulă. A fost foarte greu să tolerez tot ceea ce am văzut şi să tac. Copiii cu rotavirus stau în acelaşi salon cu cei sănătoşi. Mi-am împărţit nopţi de-a rândul patul în care abia dacă am eu loc cu încă una sau două persoane. Da, trei într-un pat de unu. Nu contează ce boli avem sau de ce am venit. Totul este la comun. Ce este contagios, se duce şi la ceilalţi. Mâncarea este greu de suportat când o vezi- de înghiţit nu se mai pune problema. Am auzit poveşti de abandon, am auzit de copii care mor, de mame care de 40 de zile stau în spitalul pe care eu după o săptămână nu îl mai suport. Totul pentru bebeluşii lor. Am trăit multe până să mi se dea un diagnostic. Nimeni nu te ia în braţe când plângi. Nimeni nu înţelege că îţi pierzi aici răbdarea. Urletele şi umilinţa sunt la ordinea zilei.
 
Vreau însă să mulţumesc celor două asistente din aproximativ douăzeci şi cinci care mi-au zis că o să fie bine. Şi lui Lili, cea mai puternică mămică pe care am cunoscut-o aici. Le sunt recunoscătoare părinţilor mei că au avut răbdarea şi puterea de a mă aduce până aici, profesorilor care mi-au scris la ore şi care au înţeles că nu scriu pentru că nu pot, nu din comoditate. Îmi iubesc prietenii- m-au ajutat enorm şi nu m-au lăsat să cedez sau să renunţ. Prietenul meu merge şase ore cu trenul până la mine în timp ce doctorul nu vine nici de la 100 de metri la vizită. Ai mei fac drumuri. 
 
Toată lumea e într-o permanentă agitaţie şi tot ce îmi doresc e să ajung acasă şi să fiu sănătoasă. Am pus pe drumuri mulţi oameni, însă durerea mea nu a trezit interesul celor din spital. Sper din suflet să schimbăm cu toţii ceva. Suntem atât de tineri şi vom studia într-o ţară care este cu susul în jos din atât de multe puncte de vedere. Nu vom fi toată viaţa sănătoşi. Sau dacă noi vom fi, părinţii şi prietenii noştri s-ar putea să aibă nevoie de ajutor. Oameni de aici şi de peste tot, fiţi mai buni, aveţi grijă de voi şi de ceilalţi. Haideţi să transformăm indiferenţa în grijă. Ura în iubire. Urletele în mângâieri, căci e atâta nevoie...
citeste totul despre: