Scrisoare către tata

Au trecut 8 ani de când ai plecat şi încă nu înţeleg de ce a trebuit s-o faci atât de repede. Acum, când eşti mult prea departe pentru a veni să te văd, înţeleg mult mai bine sensul rugăminţilor tale să vin mai des pe-acasă. „Ai să ai timp, tată, când oi fi pe masă“ s-a transformat în durere şi reproş atunci când a fost mult prea târziu.

Acum sunt convins că fără tine aş fi fost un mare zero. Mi-o spuneai, în forme mult mai simple, când vedeai că sunt gata să cedez şi asta mă înfuria şi ambiţiona, deopotrivă. Mi-a fost greu să-nţeleg asta, însă acum realizez că eu şi fraţii mei eram Totul în jurul căruia tu gravitai şi că pentru a face ceea ce trebuie în viaţă erai dispus să suporţi supărarea noastră, dacă ea se transforma în acţiunea pe care trebuia s-o facem. Poate înţelegeam încă de-atunci că tu faci tot ce ţine de tine pentru a zgândări tot ce avem mai bun în noi, însă furia, dorinţa de a face propriile greşeli şi anii tinereţii mă făceau să cred că mă pot transforma în omul care eu credeam că tu nu erai. Peste ani, m-am transformat în tine şi mai mândru de-atât nu am cum să fiu.

Mi-aduc aminte de momentul în care noi, băieţii tăi, ţi-am reproşat faptul că ne-ai mângâiat şi alintat foarte puţin atunci când eram copii, şi cum ne tânguiam spunându-ţi cât de mult ne-am fi dorit asta. Nu voi uita niciodată liniştea care ţi s-a aşternut pe faţă când ne-ai auzit pe toţi patru şi cum ai încercat, privindu-ne în ochi, să (ni) te justifici. Ştiu că nu am ţinut cont de faptul că pe cel mai mare frate al nostru, care acum este cu tine, l-ai alintat şi l-ai mângâiat şi că tu ai crezut că plecarea lui a fost pedeapsa ta în faţa lui Dumnezeu („Dumnezeu mi-a luat tot ceea ce iubeam mai mult în viaţă“). Ştiu că acea pierdere, şi frica de a nu păţi la fel, te-a transformat în tatăl care ne învaţă că „pe mamă trebuie să o iubiţi, pe mine doar sa mă respectaţi“, conştient fiind că ea compensa şi aparenta ta răceală.

8 ani de când ai plecat şi mie mi se pare că fost ieri. Poate şi pentru că tu, pentru mine, eşti nemuritor.

Mi-aduc aminte de zilele întregi pe care le-ai petrecut la capul meu atunci când m-am operat şi cum te vedeam, în puţinele clipe în care părea că fac faţă durerilor post-operatorii, zâmbindu-mi şi spunându-mi că totul va fi bine. Mi-aduc aminte, atunci când banii şi mâncarea erau destul de puţini, cum munceai 12 ore fără să mănânci şi ne aduceai sandvişul tău nouă. Mi-aduc aminte cum ai pus ochii în pământ atunci când am discutat, în anul plecării tale, despre neînţelegerea mea faţă de modul în care ai ales să relaţionezi cu mama, cum tu nu ai căutat scuze violenţelor tale, ci ruşinat mi-ai recunoscut că „atât am putut!“ şi m-ai îndemnat ca eu să nu fac la fel. Mi-aduc aminte cum, atunci când ai aflat ca băiatul tău are o formă de cancer, ai căzut în genunchi în faţa icoanei rugându-te la Dumnezeu să te ia pe tine şi să-l lase pe el. Sunt sigur că Dumnezeu te-a auzit că doar de asta i-a dat lui vindecare şi pe tine te-a chemat, la doar câteva luni, de-a dreapta Lui. Mi-aduc aminte cum, atunci când ai început să te simţi rău mi-ai spus mie, celui mai mic dintre copiii tău, ce-ţi doreşti să se-ntâmple cu noi toţi după plecarea ta, şi cum mi-ai spus că tu ai încredere în mine şi că mă iubeşti. Ştiu că ai spus asta tuturor pentru că teama ca Dumnezeu să nu ne ia pe noi înaintea ta dispăruse.

Înţeleg că Dumnezeu te-a răsplătit pentru sufletul tău şi ţi-a hărăzit plecarea într-un mod lin, la 5 minute după ce m-ai pupat şi mi-ai spus, oarecum alintat, că „te iubeşte tata“. Chiar dacă eu m-am dus doar până la farmacie, tu ţi-ai luat nevasta de mână, i-ai zâmbit, şi te-ai dus. Când am venit nu am mai găsit decât un trup inert şi un suflet care sa ridicase doar pentru a putea să ne protejeze mai mult.

8 ani de când ai plecat şi mie mi se pare că fost ieri. Poate şi pentru că tu, pentru mine, eşti nemuritor.