Scrisoare pentru România mea

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Mediafax
FOTO Mediafax

Nu ţi-am scris de multă vreme. Nu am făcut-o pentru că ne-am despărţit în grabă, fără prea multe cuvinte, atunci când am plecat într-o ţară în care sufletul care doarme acum lângă mine avea o şansă la viaţă. Te-am urât un pic atunci, pentru că nu mi-am dorit să plec. Dar am făcut o alegere, pentru el.

Ani la rând, apoi, valuri şi valuri de oameni care te iubeau au plecat, în linişte, lăsând în urmă poveşti triste şi urme care se vindecă greu. Părinţi, o soţie, un iubit, un copil care a ajuns al nimănui, bunici bolnavi, prieteni, o casă pustie. Cei mai mulţi, la fel ca mine, nu şi-au dorit despărţirea asta. Dar n-au avut încotro. În timpul în care ei plecau, eu tăceam vinovat şi îmi spuneam că, oricum, nu pot face nimic, pentru că tu, singură, trebuie să-ţi găseşti puterea de a te vindeca. 

Ţi-am scris în 2014, după alegeri, pentru că atunci am simţit speranţa şi puterea oamenilor care, deşi au rămas pe locurile goale şi diforme ale celor plecaţi, luptându-se cu umbrele fiecărei plecări în parte, au avut demnitatea şi respectul de sine să iasă din inerţie, să aleagă, să folosească votul ca pe o armă a democraţiei, în numele ei. În noaptea în care am stat în faţa ambasadei României în Belgia, până la 12:00, ca să vă fim aproape, mi-am dat seama că, atunci când iubeşti, nu stai să aştepţi pe nimeni să se facă bine. Atunci când iubeşti, eşti parte cu mintea, trupul şi sufletul tău la vindecarea asta. Dai, nu aştepţi. Iar dacă nu primeşti înapoi pe măsură, nu are nicio importanţă, pentru că iubirea nu se măsoară, oricum. 

Ţi-am scris apoi în 2016, când te-au găsit nişte cartofori mai pustie şi mai lipsită de vlagă, mai indiferentă la politica schimbării şi la schimbarea politică decât ai fost în ultimii treizeci de ani. Te-au găsit aşa şi n-am dreptul să te judec, pentru că nu eram acolo. Dar nu am dreptul nici să tac atunci când te siluiesc alţii, pentru că eu am plecat iubindu-te, iar tu trebuie să înveţi să alegi între cei care te iubesc şi cei care te mint şi te joacă la poker. 

Îţi scriu astăzi pentru că a venit momentul să faci alegerea asta. Şi pentru că tu eşti ca mine. Pentru că povestea ta ea mea, în mare măsură. Sigur, ai fost copilul sărac al Europei. Ştii ceva, şi eu. Dar asta nu m-a împiedicat să învăţ, nici să termin şcoala premiantă, nici să citesc toată biblioteca municipală, pentru că nu aveam bani să cumpăr cărţi. Aşa cum pe tine nu te-a împiedicat să intri în Uniunea Europeană, să construieşti o justiţie independentă, instituţii puternice şi modele de bună practică.

N-ai avut niciodată pile la guvern sau la majoritatea parlamentară, care să te ajute să ai nişte politici publice coerente, să creşti economic frumos, să ai un echilibru real al puterilor, să-ţi prioritizezi resursele, să ai o Constituţie bine scrisă şi clară şi un parcurs cu adevărat democratic. Nici eu n-am avut pile. Am avut doar, când şi când, ,,prieteni~ care mi-au pus frână la entuziasm, pentru că ,,cine mă cred eu, oricum? Dar asta nu m-a împiedicat să îmi păstrez motivaţia şi să îmi aleg drumul, profesional, având în cap în primul rând pasiunea şi apropierea de oameni. Aşa cum pe tine nu te-a împiedicat să rămâi cu fruntea sus, chiar dacă te-au furat cumplit. Chiar dacă i-au preocupat numai imunităţile şi privilegiile lor. Chiar dacă n-au dat doi bani pe niciunul dintre oamenii care i-au votat. Chiar dacă îţi calcă în picioare zilnic legile şi instituţiile, chiar dacă mint cu demenţă şi iresponsabilitate, în numele nu se ştie cărei iubiri de ţară. 

Ei fac asta iar tu eşti tot în picioare, tot în Europa, tot întreagă, şi cumva, nu ştiu de unde, cu puterea sutelor de mii de oameni care stau de doi ani în stradă, ai reuşit să le ţii în frâu. Cu iubirea lor, pe care o gloată de şacali parveniţi şi reduşi la infima lor fugă de puşcărie nu o pot înţelege sau învăţa.

Aşa că îţi scriu ca să îţi spun că pentru mine, aşa, încă întreagă şi liberă, după 100 de ani, cu zdrenţele imbecilităţii lor fluturând pe tine, aşa cum stai în picioare şi le râzi în faţă, eşti tot ce poate fi mai frumos, mai demn şi mai drept la o ţară. 

Eşti fiecare om care luptă să trăiască decent şi care înţelege cetăţenia inclusiv ca pe o responsabilitate, nu doar ca pe un drept. 

Eşti fiecare jurnalist care a rămas cu călcâiele înfipte în adevăr, în ciuda ameninţărilor, jignirilor, prigoanei, urii de haită puşcăriabilă asmuţită peste vocile libere.

Eşti fiecare ONG care scrie democraţia şi se bate pentru libertatea de exprimare, pentru România europeană şi implicată, pentru schimbarea mentalităţii aceleia, cu care am plecat, la rândul meu, de a tot sta şi aştepta să se întâmple ceva. Eşti fiecare om care predică despre civilizaţie şi educaţie, nu despre pomeni, Ev Mediu şi umilinţe; care nu a aruncat cu cărămida, ci a pus o cărămidă la orice campanie de conştientizare a ceea ce înseamnă justiţie, activism, Europa, competenţă, integrare, Erasmus, civism, integritate, constituţie, nediscriminare, drepturi, libertăţi, toleranţă, obligaţii, educaţie sexuală, echilibru, societate liberă, istorie, cultură. Bun simţ. Umanitate.

Eşti fiecare om care a contribuit la temelia unui spital sau a unui drum, a unei case pentru un sinistrat sau a unui adăpost pentru cei care nu au unde se ascunde de violenţa şi de abrutizarea celuilalt; care a donat pentru un copil bolnav, care a cumpărat o jucărie sau o carte, care a rupt dintr-o bucată de pâine şi a împărţit-o; care îşi iubeşte aproapele; care îşi creşte copiii cu dragoste, liberi, responsabili, cu simţ critic şi cerinţe pe măsură de la societatea în care trăiesc.

Eşti fiecare voce din stradă şi din lumea liberă de clisă şi de corvoada prostiei lor.

Eşti oamenii mei de la Colectiv, care luptă acum pentru drepturile celor care au de învins moartea într-un sistem opac şi absurd, un sistem care lor nu le-a dat şansa la viaţă, dar i-a îndârjit să îi ocrotească pe ceilalţi. 

Eşti tatăl lui Alex. Eşti mama Alexiei. Eşti Narcis. Eşti fratele mai mare al Ilenucăi. Eşti bunica lui Iuli.  Eşti Monica, eşti Anca, Elena, Ovidiu, Adi, Attila, Otilia, Radu, Codruţa, Ioana, Cristina, Marius, Oana, Carmen, Loredana, Cristi, Dan, Adina, Bogdan, Mihai, Cătălin, Sorin, Ana, Cosmin, Stefi, Tudor, Alexandru, Bianca, mulţi, infinit de mulţi alţii, eşti fiecare zi şi noapte a lor, fiecare oră pe care o dau adevărului şi binelui, iar în numele lor, ţie. Fără să ceară vreodată ceva înapoi. 

Eşti noaptea în care mi-ai amintit cum ninge acasă, după 10 ani, şi am avut sentimentul că n-am plecat niciodată, nicio clipă, de acolo. 

Eşti sufletul ăsta care doarme lângă mine şi spune tuturor oamenilor care îl întreabă „eu ştiu toţi jucătorii de la echipa Belgiei şi îmi sunt foarte simpatici, dar ţin cu România“. Prin ochii lui te privesc acum. Eşti tot ce mă întorc să reconstruim, dacă şi tu îţi doreşti, după tot ce au distrus nişte inconştienţi între ziua alegerii pe care am făcut-o pentru naşterea lui şi ziua în care împlineşti o sută de ani.

La mulţi ani! Cât îi mai ţine iubirea de tine pe ăştia care te mint, te rog să rămânem aşa, în picioare. Fie că o să crape de atâta iubire sau nu, fie că fac puşcărie sau nu, fie că le pasă de huiduielile mulţimii, sau nu, atunci când umblă prin ţară cu steagul tău spânzurat fără noimă la gât, eu îţi promit că o scoatem la capăt. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite