„Scepticismul poate să-i transforme în listele acelea negre”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Unitate mobilă ATI la Institutul Clinic Fundeni
Unitate mobilă ATI la Institutul Clinic Fundeni

Un medic anestezist român din aşa-numita „prima linie” povesteşte despre noile provocări ale meseriei în epoca SARS-CoV-2, despre pacienţi, boala necunoscută şi coronascepticii care le ştiu pe toate.

În paturile pe care le-a văzut duminica trecută preşedintele Klaus Iohannis stau, de luni, bolnavi covid. Legaţi la aparate. Intubaţi. Dacă au norocul unui organism puternic, vor pleca de acolo pe picioarele lor.

Sunt patru paturi într-un corp de cinci containere. O minisecţie de terapie intensivă improvizată pentru a permite Institutului Clinic Fundeni să se ocupe de mai mulţi coronapozitivi. Numărul celor ce au nevoie de aparate pentru a supravieţui unei infecţii cu virusul SARS-CoV-2 creşte continuu în România.

Institutul Clinic Fundeni este un caz oarecum fericit: s-au strâns fonduri din donaţii, astfel ca paturile să vină cu tot cu aparatură. Şi nici deficitul de cadre medicale nu este la fel de acut ca în alte spitale. Dar se simte, pentru că, până la urmă, Clinica de la Fundeni face şi ea parte din corpul epuizat al sistemului medical românesc. „E nevoie de oameni. Nu există capital uman suficient, aşa că s-a încercat expandarea resurselor inclusiv prin delegarea unor responsabilităţi sub un control”. Profesorul Dana Tomescu este doctor în medicină şi şefa secţiei de anestezie şi terapie intensivă 3 din clinica Fundeni.

image

Dr. med. Dana Tomescu (a doua persoană din dreapta), de vorbă cu preşedintele Klaus Iohannis la Institutul Clinic Fundeni

Undeva în mijlocul primei mele întrebări, vocea doctorului Tomescu rosteşte, peste vorbele mele, cuvântul „Ameninţată”. Aşa trăieşte perioada aceasta. „Mă simt diferit faţă de cum m-am pregătit să fiu. M-am pregătit să fiu anestezistă-reanimatoare şi să salvez oameni. Nu m-am pregătit să-mi pun viaţa în pericol pentru acest lucru. Temerile pe care le-am avut până să intrăm în contact cu astfel de pacienţi s-au diminuat. Nu au dispărut”.

Peste puterile sistemului

Pe 26 noiembrie, în ziua în care se împlineau nouă luni de la primul caz de coronavirus în România, în spitalele din ţară, 1226 de pacienţi erau internaţi la ATI. Printre inaugurări festive în campaniile electorale, gafe ale administraţiei şi declaraţii contradictorii, numărul de paturi de terapie intensivă aflate la dispoziţie pentru pacienţii infectaţi cu virusul corona pare a fi fost depăşit de solicitări. E în regulă, spun autorităţile, se anunţă noi paturi. Cumva, cifrele nu se potrivesc. Dar cine le mai numără?

Paturile singure nu rezolvă problemele. Este nevoie de aparatură şi de oamenii calificaţi. Legislaţia este încă perfectibilă şi unele ambiguităţi din normativele în vigoare îi ţin pe medicii de alte specializări departe de secţiile covid. Aşteaptă o garanţie. Pandemia nu aşteaptă, însă.

„Pandemia este dinamică. În situaţii de urgenţă, lucrurile devin mai laxe şi vor avea şi puncte slabe”. Doctorul Tomescu vede şi bunăvoinţă, şi implicare. Are convingerea că legislaţia va fi îndreptată. Până la urmă, e veche de un deceniu şi jumătate, nu se mai poate lucra în 2020 după o lege din 2006. Până una-alta, e nevoie de personal acum „se caută voluntariate, se caută rezidenţi care au drept de liberă practică supravegheaţi de un medic specialist. Toată lumea caută o formulă să ne protejeze, dar e important să protejeze şi actul medical şi să-i ofere siguranţă pacientului. Armonizarea tuturor acestor lucruri e foarte dificilă”.

„Ei le ştiu pe toate”

Era o vreme când viaţa pacientului în spital se împărţea între orele de vizită ale medicului şi cele de vizită ale familiei. De când cu pandemia, nici un aparţinător nu mai ajunge la patul bolnavului. Zile în şir e aşa. Cei de afară nu ştiu nimic despre rudele lor internate. Iar bolnavii au, pe lângă fizicul răvăşit de virus, psihicul distrus de incertitudine. Sunt slăbiţi şi singuri printre necunoscuţi. Pacienţi străini, medici străini. Asta dacă sunt conştienţi. Mulţi sunt ţinuţi în comă indusă, pentru a da voie organismului să se concentreze pe lupta cu virusul.

image

Medicul Dana Tomescu ne arată desenul dătător de speranţă al unei fetiţe, la inaugurarea unităţii mobile ATI de la Fundeni

„De cei mai mulţi pacienţi te ataşezi”, spune medicul ATI. „Sunt pacienţi care intră în operaţie şi nu mor dar care, post-operator, după zile de comă, sedaţi, intubaţi, pot să moară. Oameni cu care ai vorbit înainte de operaţie, cărora le-ai explicat chiar tu toate riscurile, toată devenirea pe care o pot avea post-operator. Te simţi încărcat”.

Şi-atunci se aude din afara zidurilor spitalului „jos dictatura medicală” sau „medici mincinoşi”. Se aud coronascepticii. Indignaţi, negaţionişti, anti-sistem. „Sunt oameni care nu aşteaptă argumente. Ei le ştiu pe toate. Au expertiză. Nu cred că vreodată voi reuşi să-i conving că lucrurile se întâmplă aşa”. Profesorul Dana Tomescu: „Mă simt ca un cadru didactic fără studenţi”. Şi, din nou, medicul Dana Tomescu: „I-aş pofti să vadă cum se lucrează cu pacienţii covid, cum reacţionează aceştia la tratamente. Ce volum de muncă este la această boală în care toate cutumele se modifică şi la care comportamentul este foarte diferit în terapie intensivă. Să vină să trăiască sentimentul acela când pierzi un pacient într-o afecţiune pe care nu ai cunoscut-o. Dacă ar veni să participe la această dinamică, la lupta noastră şi la ceea ce se întâmplă cu cei care decedează ar înţelege că pot face nişte gesturi minime, prin care să nu îşi bată joc de munca şi de viaţa altora”.

Semnele care pot salva

Poţi spune despre vreun pacient că dacă ar fi venit mai devreme ar fi scăpat? „Este unul dintre principiile mele de etică: pot spune ceva despre un pacient abia atunci când îl văd şi îl evaluez eu sau echipa mea. Este o zonă foarte imprevizibilă, evoluţia acestor pacienţi. Sunt pacienţi care au hipoxemie silenţioasă, care nu ştiu, dacă nu îşi pun un pulsoximetru pe deget, că au saturaţia oxigenului la limita supravieţuirii. Oameni tineri sau în formă pot să compenseze saturaţia scăzută, care altfel ne-ar fi făcut să-i punem pe aparate de respiraţie sau pe oxigen. S-a întâmplat însă la atâţia pacienţi să moară pe loc”.

Poate fi foarte simplu, în secolul 21, să nu ajungi la medic decât când e prea târziu. Doctorul Tomescu recomandă „acele mici dispozitive, pulsoximetrele, există şi ceasurile inteligente care au tot felul de sisteme care monitorizează pulsul, inclusiv saturaţia de oxigen, există brăţări pentru sport. Pacienţii pozitivi care vor să stea acasă trebuie să aibă cel puţin un pulsoximetru cu care să-şi măsoare saturaţia. Nu trebuie să ajungă la spital cu saturaţia 80. Sub 95 pot avea nevoie de oxigenoterapie. Şi e bine să nu fie sceptici. Scepticismul ar putea să-i transforme în listele acelea negre”.

Aş fi vrut să mai stau de vorbă cu doctorul Dana Tomescu. Eventual să ne fi aşezat pe marginea unuia dintre acele paturi care aşteptau a doua zi pacienţi covid şi să o întreb dacă s-a simţit epuizată, în vreun moment. Şi ce face când nu mai poate. Dacă e pregătită pentru ce se spune că va urma. Dacă ar alege din nou această meserie. Şi ce spune familia.

O aştepta, însă, tocmai familia. Se grăbeau să aprindă o lumânare, într-o biserică. Ştiţi, covidul nu este întotdeauna doar boala aceea necunoscută cu care medicii se luptă pentru vieţile altora. Uneori intră, brutal, şi în viaţa privată.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite