Comentatorul cu pricina avea, desigur, dreptatea sa. Pe unde întorci capul, de multă vreme, dai de câte-un scandal. Chiar cuvântul “scandal” a ajuns să aibă o acoperire foarte mare, nu mai înseamnă doar ce scrie în DEX: “1. Zarvă, vâlvă produsă de o faptă reprobabilă, ruşinoasă; indignare, revoltă provocată de o asemenea faptă. ♦ Zgomot mare, gălăgie, tărăboi. ◊ Expr. (Fam.) A face cuiva scandal = a mustra aspru, a certa pe cineva cu vorbe aspre pe ton ridicat. 2. Întâmplare care tulbură ordinea publică; faptă urâtă, ruşinoasă, care provoacă indignare. ♦ Situaţie ruşinoasă; ruşine.”. În zilele noastre, “scandal” se referă la foarte multe: de la o bătaie într-o discotecă de sat până la ruperi de partide; de la manevre care acoperă acte de corupţie până la – de curând – neînţelegerile angajaţilor de la Opera Naţională din Bucureşti. Nu mai este vorba, aşadar, doar de “fapte ruşinoase” mărunte, precum o ceartă între vecinii de bloc ori vreo cafteală între beţivi. La o privire pe deasupra, pare, într-adevăr, că scandalul e un fenomen generalizat.

De unde ne vine senzaţia asta? Cum s-a ajuns aici? E greu de explicat pe scurt, dar încerc o ipoteză: în primul rând, de la televizor. În România, majoritatea adulţilor se uită la televizor cam patru ore pe zi (iar sâmbăta şi duminica şi mai mult). Asta se întâmplă constant, de ani întregi. Or, televiziunile noastre – şi, în al doilea rând, presa scrisă, mai nou şi cea online – răspândesc, de ani buni, un anume spirit de “contră”, de conflict. Dl Andrei Pleşu povestea, într-un interviu, că pe vremea când realiza o emisiune TV împreună cu dl Gabriel Liiceanu, li s-a solicitat să se mai şi “certe” în studio, pentru că asta aduce audienţă; şi îşi exprima surprinderea că o discuţie calmă şi argumentată între doi intelectuali nu face rating, “plictiseşte”. Dar asta este mania aproape generalizată a producătorilor TV, care îşi găseşte expresia deplină în aşa-zisele talk-show-uri de la “televiziunile de ştiri”. De ani buni, în mintea lor s-a instalat comod prejudecata că numai cu conflict, vorbe tari, nervi expuşi în faţa camerei, ton ridicat – numai şi numai aşa poţi “face rating”. Dacă te uiţi pe cifrele de audienţă, s-ar părea să aibă dreptate, şi-atunci e uşor de zis “asta vrea publicul”.

Mă tem însă că publicul a devenit dependent de asta pentru că aşa ceva i s-a livrat, dintr-o superficială înţelegere a ideii că, într-o dezbatere televizată, trebuie să ai controversă, argumente diferite, păreri opuse, pentru a o face dinamică. N-avem nimic din toate astea: avem nervozităţi de tot felul, dar foarte puţine argumente raţionale. De la ce-a mai făcut Zăvoranca până la caftul permanent între Băsescu şi Ponta (din care televiziunile au trăit ani buni), de la ţipetele vedetelor care se ceartă în direct (pe iubiţi, pe bani, pe orice) până la nodurile care li se pun în gât politicienilor atunci când vorbele nu-i mai ajută, avem parte, de multă vreme, de o atmosferă isterică.

Dar nu “România” e personajul aceste comedii de prost gust. Ci noi toţi. În mintea multora, există tendinţa de a privi “România” ca pe un soi de abstracţiune, o entitate care parcă n-ar avea de-a face cu oamenii care o populează. De unde şi tendinţa de a pune pe seama “României” tot ce nu ne convine. Ceea ce e doar o păcăleală de elevi prinşi cu tema nefăcută. De fapt, relele sunt ale noastre, nu ale “ei”, ale României. Scandalul, aşadar, a devenit ceva natural pentru noi. Sau măcar pentru unii dintre noi. Ceilalţi, cei care îşi văd întotdeauna de treabă, n-au loc – sau nu sunt luaţi în seamă – din cauza celor care nu mai pot trăi fără scandal.