Scăderea încrederii în Biserică şi creşterea neclarităţii din sondaje

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Sursa: Deposit Photos.
Sursa: Deposit Photos.

Ultimul barometru de opinie publică, comandat de Adevărul, confirmă trendul de scădere a încrederii românilor în Biserică. Numai că, dincolo de claritatea cifrelor, avem o zonă cam ceţoasă: nu prea ştim ce se măsoară exact şi nici ce motive clare duc la scăderea cifrei. După mine, avem o scădere a ceva, numit generic „încredere”, în altceva, numit tot generic, „Biserică”. Ceea ce nu diminuează, însă, importanţa fenomenului.

Aceste dificultăţi sunt remarcate, parţial, încă din concluziile studiului din martie (comandat tot de Adevărul), care spune că Biserica şi Armata nu sunt instituţii în sensul în care sunt celelalte în privinţa cărora am cerut subiecţilor să îşi exprime gradul de încredere. Biserica şi Armata, ca denumiri, trimit mai degrabă la instituţii sociale generale decât la organizaţiile corespondente […] În cazul Bisericii, situaţia este şi mai complicată. Unii respondenţi nu fac probabil diferenţa între Biserică şi Dumnezeu, deci nici diferenţa necesară dintre exprimarea încrederii în Biserică, respectiv  a credinţei în Dumnezeu. În plus, deşi marea majoritate a subiecţilor sunt creştin-ortodocşi, este de discutat în ce Biserică (ce organizaţie) îşi exprimă încrederea persoanele de alte confesiuni: în cultul de care aparţin, în Biserica naţională (ortodoxă), aceasta fiind şi cea mai vizibilă, inclusiv în media sau în ideea generală a bisericii creştine?

Aşadar, constat că, din start, specialiştii au de-a face cu o situaţie destul de complicată, anume definirea foarte clară a termenului de „Biserică”, iar pe cale de consecinţă şi a mărimii măsurate de sondaj, adică termenul de „încredere”. Practic, fiecare persoană chestionată a răspuns la ce a considerat el că semnifică încrederea în Biserică. Aceasta poate îmbrăca diverse aspecte: imaginea publică a Bisericii (BOR sau altele), relaţia cu personalul reprezentant al Bisericii, raportul dintre administrarea şi învăţătura Bisericii, implicarea sau nu a Bisericii în social etc.

Astfel, cifrele exprimă doar nişte păreri subiective, care pot fi interpretate în diverse moduri.  

Probabil că aşa se explică şi o altă cifră neclară, care nu apare în sondaj: diferenţa cam mare (31,5%) între cei 95,4% de cetăţeni credincioşi (din diverse culte, recensământ 2011) şi cei 63,9% de cetăţeni care au încredere multă şi foarte multă în Biserică. Adică o treime din cetăţeni declară că sunt credincioşi unui cult, dar nu prea au încredere în Biserica acelui cult.  Posibil ca aici să se regăsească credincioşii doar cu numele sau, cum se spune mai nou, credincioşii nepracticanţi. Aceştia ar constitui zona în care scade încrederea românilor, de la o cotă de 75-80%. Situaţia este cumva similară şi dacă luăm în calcul alt sondaj, cu cifre cam asemănătoare: 88% dintre români se consideră religioşi, însă ceva mai puţini, 75%, merg frecvent la slujbe.

Dincolo de acest context cam ceţos al sondajului,  să trecem şi la motivaţiile scăderii încrederii. Acelaşi sondaj din martie, are câteva explicaţii. Fenomenul are legătură cu o exigenţă sporită a populaţiei în legătură cu întreg ansamblul instituţional din România. În ceea ce priveşte încrederea în Biserică, dezbaterile tot mai frecvente din ultima perioadă cu privire la rolul social al Bisericii, predarea religiei în şcoli, diverse situaţii tensionate în care au fost implicaţi preoţi pot fi explicaţii conjuncturale ale scăderii încrederii în Biserică. Episodul înmormântării lui Sergiu Nicolaescu, informaţii privind faptul că Biserica Ortodoxă Română nu mai acceptă să facă slujbe în cimitirele private, declaraţiile ferme împotriva botezurilor şi nunţilor în aer liber este posibil să fi redus din capitalul de simpatie al Bisericii. Aceasta deşi reprezentanţii acesteia au ieşit de fiecare dată public pentru a explica din punct de vedere al instituţiei situaţiile respective. Practic, intrarea Bisericii în „cotidian” i-a scăzut, cel puţin conjunctural, cota de încredere.

Ceea ce înseamnă că nu ştim prea bine dacă scăderea încrederii în Biserică (indiferent ce-o fi însemnând aceasta) este temporară sau nu, se datorează deciziilor Bisericii sau nemulţumirii cetăţenilor faţă de aceste decizii. Până la urmă, ce presupune încrederea în Biserică: ea să-i facă cetăţeanului pe plac sau cetăţeanul trebuie să se încreadă în deciziile ei, chiar dacă nu-i plac? Greu de stabilit în sondaje.

Dar, să nu fim cârcotaşi şi să recunoaştem ceea ce sondajele arată în mod clar: o scădere a ceva, numit generic încredere,  în altceva, numit tot generic, Biserică. Aici putem depista câteva cauze, desigur generice:

1. Scăderea trăirii spirituale, provocată de secularizare şi materialism. Într-o societate axată din ce în ce mai mult pe valori materiale, trăirea spirituală fie dispare, fie este alterată. Astfel, pare firească diminuarea încrederii într-o instituţie care are, prin definiţie, natură spirituală şi comunitară. Tendinţa este mai evidentă la generaţia tânără şi în zona credincioşilor nepracticanţi.

2. Creşterea confuziei cu privire la rolul (scopul) Biserici în societate. Democraţia atrage cu sine şi diversitatea de opinii, ceea ce poate genera incoerenţa formulării clare a acestui rol. Unii vor o Biserică a trăirilor spirituale,  alţii vor o Biserică a implicării practice în social. Unii vor învăţături,  alţii vor rugăciuni şi slujbe. Unii vor clerici tradiţionalişti, după canoane, alţii îşi doresc clerici mai modernişti, în pas cu vremea. Exigenţele populaţiei faţă de Biserică ar trebui luate în calcul de viitoarele sondaje.

3. Asimilarea, de către cetăţeni, a imaginii clericilor cu imaginea instituţiei (sau cu divinitatea). Greşelile unor slujitori ai Bisericii pot duce, prin generalizare, la părerea că Biserica greşeşte, în totalitatea ei (sau că divinitatea este nedemnă de încredere). De aici, ajungem la îngreunarea descoperirii preoţilor cu vocaţie, care pot spori încrederea cetăţenilor. Asta presupunând că îşi mai doreşte cineva creşterea cotei de încredere...

4. Ratarea îndeplinirii, de către cler, a unor obiective punctuale de strategie pastorală sau misionară, fie că acestea erau aşteptate de către societate, fie că ele trebuiau prestabilite de Biserică. Acelaşi efect îl poate avea şi aplicarea de către cler a unor strategii inutile şi nerealiste. Poate că nu este chiar fantezistă ideea ca Biserica să realizeze, la rându-i, nişte sondaje pentru stabilirea viitoarelor strategii pastorale şi misionare. Mai cu seamă cu cât provocările cotidiene sunt în creştere.

5. Lipsa unei comunicări eficiente. În fond, ceaţa de care am scris până acum ar putea fi spulberată printr-o comunicare mai bună a tuturor actorilor sociali implicaţi în această poveste. Din nefericire, realitatea arată că atât în exteriorul Bisericii,  dar şi în interiorul ei, mai este de lucru la acest capitol. Măcar de s-ar renunţa la acuzele aduse reciproc şi tot ar fi ceva.  

De altfel, senzaţia că există un război între Biserică şi societate poate provoca suficientă lipsă de încredere, încât cifrele să pară spectaculoase. Am văzut publicaţii care s-au aruncat tendenţios sau triumfalist asupra sondajului, funcţie de raportul editorial cu Biserica. N-am prea văzut însă, la fel de publicată, concluzia sondajului: Topul încrederii în instituţiile sociale sau private este dominat în continuare de Biserică.

 Ceea ce poate stârni, echidistant, iritarea celor ce nu iubesc Biserica şi delăsarea triumfaliştilor din Biserică.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite