La petrecerea de Revelion, am fost doar de trei sau de patru ori în viaţă. De Crăciunul din îndepărtata mea copilărie, îmi amintesc vag. Revăd bradul care mi se părea totdeauna uriaş, probabil prin raport cu înălţimea mea, bogat împodobit şi strălucitor, împrejmuit de pachete colorate cu jucării. Deşi era război, lipsurile nu se făceau simţite cum se vor face în anii care au urmat.

Dar nu lipsurile vor distruge sentimentul de sărbătoare, ci ocultarea caracterului religios. Din teamă, lumea va merge tot mai rar la biserică, iar Crăciunul va rămâne asimilat Sărbătorilor de iarnă, adică Anului Nou, până – s-ar zice – în zilele noastre, dacă e să ne luăm după titulatură.

Moş Crăciun va fi rebotezat Moş Gerilă. Vacanţa va începe după Crăciun, considerat zi lucrătoare până în 1956, când, din cauza temerii că vor avea loc şi la noi mişcări studenţeşti inspirate de
Revoluţia din Ungaria, am fost trimişi acasă la mijlocul lui decembrie.

Vremuri grele

Lipsurile au jucat şi ele un rol, începând chiar cu greutatea de a cumpăra brazi. Pe piaţă, erau aduşi târziu şi în cantitate insuficientă, aşa că trebuia să recurgem la improvizaţii costisitoare. Au fost ani când am profitat de relaţiile unor apropiaţi ca să cumpărăm bradul ritual direct de la Ocolurile silvice.

Exista riscul de a fi oprit pe drum de echipaje de miliţie, care confiscau bradul şi dădeau amenzi. Bătaia pe brazii din piaţă semăna cu aceea de azi pe pachetele cu mâncare puse la dispoziţia pensionarilor de unele primării.

O dată, ţin minte, am fost în Obor, unde, auzisem, s-ar fi adus brazi. Se aduseseră, e adevărat, şi se aflau stivuiţi într-o îngrăditură înaltă, peste care un individ îi ridica unul câte unul, în vreme ce sute de oameni înghesuiţi în afară dădeau să-i apuce, în schimbul banilor număraţi la leu, căci, de rest, nici pomeneală.

Cum arăta bradul pe care, cu chiu, cu vai, reuşeai să-l cumperi, nu mai este cazul să spun. Vinul devenise şi el cu timpul un lux. Umblam cu damigeana pe la Valea Călugărească sau pe la Focşani, agăţându-ne de cunoştinţe care aveau maşină.

„Porcăriile“ de rigoare se procurau în acelaşi fel, „pe sub mână“, cu o expresie apărută prin 1950. Jucării existau, dar fără interes pentru copii.

Cele mai spectaculoase de care fiul meu a avut parte le-am cumpărat de la marele magazin moscovit „Detskii Mir“. Înregistrări cu colinde găseai, de asemenea cu dificultate, şi dacă aveai cunoştinţe la Institutul de Etnografie şi Folclor.
În asemenea condiţii, ţi se tăia orice chef de sărbătoare. Un an sau doi după 1989, am crezut că vom reveni la Sărbătoarea Crăciunului. Speranţă deşartă!

Sărbătorile de iarnă, cum continuă să fie numite şi azi, s-au transformat într-o uriaşă afacere comercială, mediatizată ca un kitsch general şi stupid. Până şi târgul de la Muzeul Ţăranului Român arăta anul trecut ponosit şi sărac în simboluri creştine.

Absenţa religiei

Regimul comunist ne obligase la oarecare discreţie religioasă, aşa că petreceam Crăciunul în familie. După 1989, restaurantele organizează petreceri de Crăciun şi de Anul Nou în colectiv, unde se mănâncă şi se bea în neştire, se dansează, se cântă manele, fără cel mai mic sentiment al sărbătorii, ca în chiolhanurile activiştilor de partid de odinioară, adevărate orgii culinare într-o epocă de sărăcie lucie.

De când n-am mai auzit vorbindu-se de Sfintele Sărbători? Biserica însăşi a făcut tot ce a putut ca să le lipsească de sacralitate. Implicată în o mulţime de lucruri care privesc statul, biserica pare a-şi fi uitat menirea de păzitoare a sărbătorilor de peste an.

Degeaba au fost legiferate două zile nelucrătoare de Crăciun şi de Paşte: sentimentul românilor nu mai este câtuşi de puţin unul religios. Dreapta credinţă a îmbătrânit odată cu femeile şi bărbaţii trăiţi în Epoca de Aur, devenind superstiţie şi înlocuind iubirea de trupul viu al Domnului cu iubirea moaştelor unor sfinţi, proclamaţi, fără niciun temei istoric, patroni spirituali ai poporului român.

Şi uite aşa au trecut şi Sărbătorile de iarnă din 2012, ca nişte ritualuri mecanice de împărţire a cadourilor, la lumina stinsă a unui brad plin de tot soiul de obiecte nelegate de naşterea lui Iisus, dar care fac deliciul unor comercianţi inculţi şi a unor părinţi şi copii neduşi la biserică: fără bucuria profundă a darurilor şi fără parfumul de spiritualitate firesc în împrejurări în care timpul secular se suspendă.

Suspendat a fost, şi de data aceasta, Crăciunul însuşi. O spune un om care a pierdut demult sentimentul Sfintelor Sărbători.
 

 „Sărbătorile de iarnă, cum continuă să fie numite şi azi, s-au transformat într-o uriaşă afacere comercială, mediatizată ca un kitsch general şi stupid.”

„După 1989, restaurantele organizează petreceri de Crăciun şi de Anul Nou în colectiv, unde se mănâncă şi se bea în neştire, se dansează, se cântă manele, fără cel mai mic sentiment al sărbătorii.”