Sărbătoarea muncii în era consumerismului

Azi, 1 Mai, ar trebui să celebrăm munca şi muncitorul. Este şi aceasta una dintre acele sărbători pe care cei 28 de ani de „post-comunism” le-au golit de conţinut, le-au schimbat sensul, le-au transformat într-un mod greu de calificat.

Aşa a ajuns 1 Mai o „celebrare“ a mârlăniei, prostului-gust, sfidării celor mulţi, o sărbătoare pusă sub semnul „micului şi berii“. Singurul element de continuitate este şampania, care, ca şi în comunism, este băutura clasei muncitoare, băută prin reprezentanţi. Această schimbare a fost un act deliberat, de ştergere a oricărei amintiri despre semnificaţia ei reală, care nu are legătură cu comunismul, ci cu sacrificiul pentru obţinerea de drepturi politice şi sindicale, pentru un tratament decent acordat celor care trăiesc din muncă.

Nu este singura sărbătoare golită de conţinut. Totul se rezumă la simbolul zilelor de azi: coşul de la hipermarket, plin cu „de toate“. Orice legătură cu trecutul dispare, nu ni se mai lasă libertatea de a şti de unde venim, şi deci nici pe aceea de a alege unde ne ducem.

Nu mai avem ce sărbători de 1 Mai? Nu se mai munceşte în România? Soarta celor care trăiesc din muncă este atât de minunată, încât nu mai au nevoie de nimic? În ţara în care sindicatele sunt pe cale de dispariţie, ţară care este campioană europeană la accidente de muncă şi la numărul de morţi în accidentele respective? În ţara cu cea mai mare intensitate a muncii, cu muncă la negru, cu muncitori ce sunt obligaţi să lucreze sistematic peste cele opt ore legale? Ei nu au dreptul la o voce? Cine-i mai reprezintă?

Poate că nu mai avem o „clasă muncitoare“, deşi producţia industrială a fost principalul contributor la creşterea PIB. Dar sigur există o clasă populară, cu exact aceleaşi probleme, cu aceleaşi nevoi ca şi clasa muncitoare de la sfârşitul secolului XIX. Nevoia de solidaritate rămâne la fel de mare. Nevoia de a lupta pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor cucerite în aproape un secol de mişcări muncitoreşti este mai acută ca oricând. Iar dacă ni se pare că este „indecent“ să amintim că au trecut două secole de la naşterea lui Marx, să nu uităm că renaşterea marxismului este rezultatul direct, şi imediat, al înrăutăţirii vieţii şi statutului celor care trăiesc din muncă, al creşterii fără precedent al inegalităţilor, deteriorării sistemelor publice de sănătate şi de educaţie, pierderii unor drepturi şi libertăţi, în favoarea unui capital tot mai agresiv şi mai intolerant.

Fie şi numai pentru asta şi 1 Mai este o sărbătoare necesară, care îşi are locul ei în viaţa noastră.