Săptămâna falsei regalităţi

Am încheiat una dintre cele mai urâte, mai asfixiante, mai de prost gust săptămâni din anul de graţie 2013. O săptămână în care deopotrivă prestaţia politicienilor ca şi cea a televiziunilor a lăsat românului obişnuit, care nu şi-a pierdut încă elementarul bun simţ, impresia de coclit, de inautentic, de îndepărtare acută şi parcă ireversibilă de la normalitate.

Căci cum ar mai putea fi socotită normală viaţa într-o ţară în care preşedintele şi premierul se acuză public, la televizor şi la ore de maximă audienţă, de sabotaj şi de incompetenţă? În care şi unul, şi celălalt, în loc să îşi recunoască public neştiinţa, impotenţa, nepriceperea în  ale guvernării eficiente, să-şi autoparafeze eşecul şi să se retragă ruşinaţi unde or vedea cu ochii, se laudă celor ce mai au timp şi nervi să îi asculte că asigură fie modernizarea ţării, fie pâinea naţiunii, neoferind în fapt poporului decât circ de cea mai proastă calitate.

Cum nimeni de pe la înalta poartă a Uniunii Europene nu mai prea are nici timp, nici chef să îşi sacrifice binemeritatul concediu din august spre a-l asculta pe nedezminţitul şi neobositul reclamagiu Traian Băsescu, cum doamna Merkel are de rezolvat propriile sale probleme electorale, dl. Băsescu şi-a aflat debuşeul pentru plângerile şi ameninţările sale în lanurile de grâu sau de porumb şi în praful podurilor ori autostrăzilor începute şi neterminate ce au luat din câte se pare locul garajului de mai an. Dl. Băsescu e trist şi revoltat că prim-ministrul îl ignoră, îl persecută şi nu-i mai răspunde la telefon. Iar premierul îşi justifică refuzul de a-i mai vorbi primului om în Stat- refuz consumat cum altfel decât în faţa camerelor de luat vederi?- profitând de cele trei minute cât  îi sunt îngăduiet presei să ia parte la săptămânalele şedinţe de guvern.

În fapt, pe tot parcursul trecutei săptămâni, ţara a lăsat impresia că s-a transformat într-o amplă, imensă, murdară scenă în care s-a jucat o versiune inabil dramatizată, rescrisă prost şi lăbărţat, stupid contemporaneizată a Ţiganiadei.

La dezolanta nereuşită a reprezentaţiei şi-au adus desigur contribuţia şi rromii înşişi. Începând cu jocul de-a alba-neagra al cuantumului cheltuielilor spitalizării defunctului Florin Cioabă şi încheind cu dubla încoronare de la Sibiu, operaţiune conjugată, ca într-un film celebru, şi cu o înmormântare. Probabil ca un indiciu al faptului că măcar pentru rromi, dacă  pentru români nu, celebra vorbă englezească time is money a dobândit un pic de sens şi de valoare pe teritoriul României.

Înfometate de rating şi share, mai toate televiziunile comerciale şi-au “adaptat” corespunzător programele, au dezbătut pe larg problemele şi dedesuburile pretinsei “Case regale” de la Sibiu, chestiunile, normele şi cutumele legate de succesiune, acordând cu generozitate spaţiu de manifestare nu doar părerologilor obişnuiţi, ci şi feluriţilor şi fără număr lideri ai etniei rrome. Cu toţii “internaţionali”, ba chiar şi plenipotenţiari. Cu toţii posesori a cel puţin două diplome universitare. Şi care, între două explicaţii cam bâlbâite, şi-au aflat timp spre a-şi exprima şi aspiraţiile matrimoniale. Lideri ale căror interminabile treceri pe ecranele televizoarelor mi-au lăsat impresia că Sibiul, fostă Capitală culturală europeană în 2007, a devenit, fără ca noi să o ştim, un fel de al doilea Bruxelles, însă infinit mai balaoacheş şi mai străin de calităţile sale de simbol şi concentrat de Mitteleuropă într-o Românie abuziv reorientalizată. Un Bruxelles oriental. Un Sibiu manelizat.

De la acest trist şi deplasat spectacol, înscenat în dispreţul ideii că moartea este înainte de orice o problemă personală ce trebuie tratată ca atare, adică cu măsură, discreţie şi bun simţ, nu putea să lipsească preşedintele Traian Băsescu. Acesta a descins la Sibiu şi la căpătâiul răposatului Florin Cioabă nu ca simplu cetăţean, ci din elicopterul prezidenţial. Ba chiar a depus o coroană de flori cu însemne tricolore. Poate chiar a presimţit că disputa dintre el şi premier seamănă cu cea care avea să izbucnească o zi mai târziu între descendenţii lui Florin Cioabă.

Nu voi merge atât de departe încât să spun că prin necugetatul lui gest, Traian Băsescu  nu ar fi arătat doar că îl respectă pe un lider rrom care, din câte se pare, a avut într-adevăr merite notabile în civilizarea comunităţii pe care a condus-o şi a păstorit-o sau că deplânge decesul unui prieten ce i-a adus, între altele, numeroase foloase şi beneficii electorale, ci ar fi certificat, fie şi numai simbolic, că pe teritoriul republicanei Românii fiinţează o enclavă monarhică.

 Însă e în afara oricărei îndoieli că, prin impardonabila sa gafă, preşedintele Traian Băsescu şi-a mai arătat încă o dată gustul pentru fals, pentru contrafăcut, pentru inautentic. Pentru jocuri şi travestiuri ieftine. Personajului care şi-a deschis drumul spre Cotroceni prin lacrimile de crocodil şi prin acel tragi-comic “dragă Stolo!”, cetăţeanul care vorbeşte despre sine la persoana a treia şi care îl insultă grosolan, birjăreşte, marinăreşte pe adevăratul Rege al României, preferându-i în schimb pe pretinsul prinţ Paul şi pe imaginara prinţesă Lia ori pe închipuiţii regi intergalactici, preşedintele care s-a făcut că ar fi condamnat comunismul, dar i-a lăsat cu pensii frumoase pe principalii agenţi, făptuitori şi criminali ai acestuia, contrafacerea a ajuns să-i fie o a doua natură.

Încheiata săptămână a falsei regalităţi mi se pare definitorie pentru inautenticitatea ca şi pentru eşecul dezolant al celui de-al doilea mandat al preşedintelui Traian Băsescu.

Un singur moment, mai exact câteva zeci de minute, au adus un aer de normalitate în decursul săptămânii trecute. Aceste câteva zeci de minute ne-au fost dăruite în chiar ziua aniversării actului de la 23 august 1944, de însuşi principalul protagonist al acestuia. Regele Mihai.

Graţie strădaniei doamnei Marilena Rotaru, la aproape 20 de ani de la filmarea lui şi de la interzicerea difuzării sale de către profesioniştii refuzului care au fost oamenii regimului Iliescu, Televiziunea Română a programat, în sfârşit, în integralitatea lui, interviul acordat binecunoscutei realizatoare de televiziune de unicul Rege al României- Maiestatea Sa, Regele Mihai.

Omul cu convingeri republicane care sunt s-a simţit mândru şi încântat văzând firescul, tonul normal, simplitatea, eleganţa cu care le vorbea românilor cel care, riscând totul, riscându-şi în primul rând propria viaţă, le-a dăruit conaţionalilor săi, fie şi numai pentru trei ani, între 1944 şi 1947, adică până când comuniştii l-au expulzat manu militari, şansa restaurării democraţiei şi a demnităţii.

În proclamaţia difuzată la radio, seara, după ora 22, pe 23 august 1944, Regele spunea: “Români, dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Poporul nostru înţelege să fie stăpân singur pe soarta sa”. Din păcate, mesajul şi dorinţa Regelui nu au putut fi puse în practică, cenzurat, ocultat, violat, decât vreo trei ani.

Ascultându-l vineri seara la Televiziunea Română pe Regele Mihai, mi-am amintit pe neaşteptate că undeva, în Memoriile fostului secretar regal Mircea Ionniţiu, acesta evocă un moment emblematic. În seara lui 23 august 1944, după ce românii au aflat despre întorsătura faptelor, s-au adunat spontan în faţa Palatului Regal. Regele a ieşit la balcon şi a salutat modest, cu mâna, mulţimea.

Câtă diferenţă între modestia din 1944, din 1994, din 2013 a Regelui şi coregrafia dereglată şi deşanţată a liderilor politici de azi!