Sânge. De femeie

Sânge. O dâră de sânge ce şerpuieşte prin hol mă conduce spre bucătărie. Respiraţia-mi devine sacadată şi aerul din încăpere devine insuficient. Respir greu şi, nu ştiu de ce, încep să plâng. Drumul până în bucătărie pare al naibii de lung şi imagini care de care mai macabre îmi invadează mintea. Urlu după mama. Undeva, în colţ, văd un trup aparent inert. Seamănă cu ea, chiar dacă faţa îi este spartă. „Să nu te sperii, sunt bine! M-am lovit”.

Aveam vreo 8 ani când, la noi în casă, am văzut această imagine. Am crezut-o când mi-a zis că s-a lovit şi eram convins de faptul că, seara când a venit acasă, el o acoperea cu săruturi doar pentru că o iubea nespus de mult. Zâmbetul ei trist, completat de faptul că fraţii mei mai mari nu vorbeau cu el, îmi era de neînţeles. M-am apropiat şi i-am zâmbit. El a mormăit ceva legat de iertare şi de faptul că a fost nervos….

Am început să înţeleg că mama nu se lovea atunci când el nu a mai ţinut cont de faptul că eram prin preajmă. Violenţele lui verbale, emoţionale şi rareori fizice au devenit oarecum parte din viaţa mea cotidiană; nu se întâmplau zi de zi, dar mintea se juca cu fricile mele şi mi le aducea în prim plan astfel încât să ştiu că ele sunt acolo.

Raritatea violenţelor fizice era suplinită de duritatea lor: am văzut cum uşa de la dulapul de sus al bucătăriei poate deveni o armă atunci când este împinsă cu forţă în faţa unui om, am văzut cum e să fii lovit cu maşina de tocat, cu un scaun şi cum durerea resimţită la impactul cu un corp contondent poate genera leşinul. Am reacţionat de fiecare dată când eram prin preajmă şi am ajuns chiar să îl împing în încercarea de a-l determina să se oprească. Nu mi-am iertat niciodată gestul, însă nici pe el nu cred că am reuşit să îl iert pe deplin pentru că a scos ce e mai rău din mine.

De câteva ori, după ce era învineţită, mama îi lua pe fraţii mei cei mari şi pleca de acasă. Prima dată a fost trimisă înapoi de propria familie. „E tânăr şi are sângele iute. Odată cu trecerea anilor o să fie bine! Tu trebuie să stai lângă copiii şi bărbatul tău”, au fost vorbele care au făcut-o pe mama să nu mai ceară vreodată ajutorul familiei. „Trebuie să stai lângă copiii tăi că dacă pleci te aducem din post în post! Ce, când te-ai măritat ne-ai cerut nouă voie?”, a fost reacţia autorităţilor (Miliţiei) care a făcut-o pe mama să nu mai ceară nici ajutorul lor. Odată, după un astfel de episod în care mama plecase de-acasă, el a găsit-o în piaţă şi a adus-o acasă de păr. Nimeni nu a intervenit pentru că el striga că „e curvă” şi că „a plecat de-acasă şi şi-a lăsat copiii singuri”. Sunt sigur că mulţi i-au dat dreptate lui şi au considerat că violenţa era nu numai justificată, ci chiar meritată.

A trecut timpul şi violenţa fizică s-a transformat într-una emoţională. De multe ori o auzeam pe mama zicând că preferă să primească o palma decât să sufere umilinţele la care era supusă. Se ruga lui Dumnezeu să îl ia pe unul dintre ei (mama sau el), lăsându-l pe celălalt liber, ceea ce acum 7 ani s-a şi întâmplat. Curios este că, acum, îi duce lipsa enorm şi că mama nu povesteşte decât despre calităţile lui, care erau multe. 51 de ani de dragoste bolnavă, pe care eu, cu minte mea de copil, adolescent, tânăr şi fiu nu prea am putut să o înţeleg.

70% din femeile din România sunt victime ale unei forme de abuz. Ne aducem aminte de ele doar când o nenorocire se întâmplă şi vreuna nu are norocul pe care mama l-a avut, respectiv norocul de a nu fi schilodită sau omorâtă de cel care îi era partener de viaţă. Ideea că „femeia nebătută e precum calul nestrunit” pare încă de actualitate în spaţiul românesc, ea nefiind combătută de o reacţie civică solidă care să ceară o legislaţie robustă în domeniu şi toleranţă zero faţă de orice formă de abuz.

Sâmbătă, 15 octombrie 2016, ne adunăm să mărşăluim „Împreună pentru siguranţa femeilor” cu speranţa că vom atrage atenţia decidenţilor asupra poveştilor de viaţă pe care mama mea, mama ta, prietenele noastre etc. trebuie să le îndure cu umilinţă şi ruşine. E vremea să spunem că bătaia nu este ruptă din rai şi că dragostea nu înseamnă ochi vineţi. Chiar şi atunci când victima spune că s-a lovit...

Te aştept la Piaţa Universităţii, lângă Parcul Colţea, sâmbătă, 15 octombrie 2016, începând cu orele 13:30, de unde vom porni împreună către Muzeul Antipa!

Mai multe informaţii despre acţiune: https://www.facebook.com/events/1683301398652757/