Salvaţi Roşia Montană de socialişti

Una din părerile pe care am auzit-o zilele acestea în legătură cu protestele împotriva legii Roşia Montană este aceea că asistăm la o nouă modă în domeniul acţiunilor civice, departe de ciocnirile ideologice ale anilor ’90 şi de dezbaterile reducţioniste, în bună măsură false, de tip Stânga vs. Dreapta care se poartă între politicieni. Nimic mai greşit.

Ar trebui să privim dincolo de aparenţe şi să realizăm că orice acţiune socială – de aprobare sau respingere a ceva – fermentează pe un strat ideologic. Chiar dacă cei care ies în stradă se feresc să nominalizeze, chiar dacă scandările sunt “apolitice”, obiectivul urmărit este unul pur politic – în adevăratul sens al cuvântului, acela că vizează politica publică. Iar politica nu poate fi trans-partinică, non-ideologică, eventual tehnocrato-ecologistă. Politica se întemeiază pe valori, pe viziuni asupra bunului mers al societăţii, pe idealuri.

De aceea ar fi interesant de înţeles care sunt idealurile împărtăşite de opozanţii legii Roşia Montană. Cu siguranţă în piaţă se contopesc mai multe viziuni. M-am bucurat să văd că măcar una dintre acestea este verbalizată şi explicitată pe înţelesul tuturor: socialismul. Poziţia socialistă este aprig susţinută prin arborarea unor pancarte uriaşe, prezenţa în rândul manifestanţilor şi a comentatorilor evenimentului a unor recunoscuţi intelectuali socialişti, inclusiv prin diseminarea unui manifest marxist. Printre atâţia ecologişti exponenţii anti-capitalismului se mişcă repede. În absenţa unor clarificări ideologice se prea poate ca argumentul socialist să devină dominant şi să descoperim mâine-poimâine că iubitorii naturii sunt de fapt precum pepenii: verzi pe dinafară şi roşii pe dinăuntru.

Acesta ar fi un fapt nefericit. Nu ştiu dacă vom vedea vreodată în piaţă un banner pe care să scrie “Corporatism = Socialism cu faţă capitalistă” sau pur şi simplu „Jos Socialismul”. Deşi ar trebui. Situaţia în care ne aflăm este produsul socialismului garantat de Constituţie în ceea ce priveşte exploatarea resurselor subsolului şi al mentalităţii egalitar-populiste a majorităţii populaţiei. Dezbaterea privind Roşia Montană se poartă între indivizi care au păreri opuse despre ce ar trebui să facă statul. Pe de o parte, RMGC şi-a exercitat puterea financiară pentru a obţine privilegii legislative şi economice, pe de altă parte protestatarii doresc protejarea mediului. Ambele părţi cred că statul ar trebui să acţioneze în numele lor deoarece ei exprimă o poziţie în interesul general al României. Unii cred că România are nevoie de locuri de muncă (chiar şi pe termen scurt), alţii cred că ţara duce lipsă de aer curat. Aşa cum se întâmplă de obicei, fără necesara clarificare ideatică nu ne rămâne decât să ne spargem capetele încercând să ne impunem propria preferinţă drept interes naţional.

RMGC nu se află în postura întreprinzătorului clasic, care răspunde nevoilor pieţei şi intră în competiţie prin reţeta sa superioară de combinare a factorilor de producţie, aducând prosperitate pentru toţi. Fie şi pentru simplul fapt că nu avem de-a face cu nici o piaţă. RMGC este mai degrabă genul de „întreprinzător neproductiv”, descris de William Baumol, interesat să scoată bani din procesele politice. Şi, trebuie să recunoaştem, cadrul instituţional existent oferă ample oportunităţi pentru vânătoarea de favoruri şi obţinerea de privilegii. Câtă vreme statul deţine un rol însemnat în economie, ba chiar este proprietar în anumite domenii, devine mai degrabă rentabil să investeşti în pile – cunoştinţe – relaţii decât în tehnologii sau procese de producţie noi. Să fim serioşi, RMGC nu este nici prima nici ultima firmă care vede avuţia publică drept cazanul din care se poate îndestula, ci se numără printre multele, foarte multele cazuri de companii bugetare (de la cele care toarnă autostrăzi invizibile până la cele care produc brand-uri de ţară obosite). Legea RMGC este o lege anti-economică (deci anti-socială), dar ea trebuie privită ca un simplu exemplu din noianul de reglementări care au construit capitalismul de cumetrie post-decembrist. A omite acest fapt, mă tem, nu este o dovadă de pragmatism politic, ci a incapacităţii de a descoperi bârna din ochiul cu care ne lăudăm că apărăm „imparţial” mediul înconjurător.

De cealaltă parte a baricadei, socialiştii vor păstrarea unui sistem care a produs cele mai mari daune mediului şi cea mai mare risipă a resurselor. Ei se opun RMGC nu din cauză că aceasta se împroprietăreşte de facto cu avuţia societăţii, ci fiindcă nu vor să audă de proprietate privată în general. Socialiştii vor ca un stat amabil şi iubitor de natură – condus de ei, desigur – să ia de la fiecare după posibilităţi şi să dea fiecăruia după nevoi. În fond, diferenţa dintre cei care exercită astăzi puterea politică şi cei care ar vrea să o exercite este una de grad: ultimii sunt mult mai consecvenţi (ceea ce mă bucură, cum spuneam) şi vor ca statul să decidă şi mai mult.

Şi încă ceva. Din păcate, socialiştii din piaţă dau dovadă de la fel de mult simţ civic pe cât îi pasă statului de bunăstarea generală. Spiritul civic înseamnă iubire de aproape. Cei care vor să “salveze” Roşia Montană au o reală problemă în a da ochii cu locuitorii zonei respective, fiindcă aceştia preferă să lucreze în mină mai degrabă decât să apere integritatea mediului. Dacă observaţi, există o asimetrie a intensităţii preferinţelor: unii protestează part-time în vreme ce alţii vor să lucreze full-time. Important este că, indiferent dacă legea este aprobată sau respinsă de Parlament, unii se vor simţi dezavantajaţi, înşelaţi în interesele lor.

Şi atunci, se poate rezolva problema? Da, printr-o soluţie care să asigure într-adevăr armonia intereselor. Instituţional, aceasta prespune schimbarea Constituţiei, introducerea dreptului de proprietate privată asupra resurselor subsolului şi deschiderea unei pieţe pentru tranzacţionarea acestor drepturi. Locuitorii Roşiei Montane ar fi împroprietăriţi şi ar avea dreptul iniţial de a decide ce şi cum. În continuare, adepţii exploatării aurului ar intra în concurenţă cu ecologiştii şi, prin verdictul pieţei, am putea vedea ce preţuieşte mai mult în ochii publicului: aurul sau natura. Este posibil ca ONG-urile ecologiste să mobilizeze prin donaţii o sumă atât de mare încât să blocheze, prin acumularea de drepturi de proprietate, orice exploatare minieră în zonă. La fel de posibil este contrariul. Această soluţie democratică (mai bună decât un referendum în care votul cuiva care nu a fost niciodată la Roşia Montană cântăreşte la fel ca votul unuia care s-a născut acolo), transparentă şi eficientă. Vom descoperi “interesul naţional” nemijlocit, nu prin manipulări de presă sau presiuni de stradă.

Mai este nevoie, totuşi, de ceva. De conştientizarea faptului că bunăstarea şi fericirea noastră începe cu respectul pentru persoana celuilalt. Faţă de proprietatea lui. Fără valori morale vom ajunge să închidem gura unuia sau altuia folosind politica. O naţiune fără proprietari, “va să zică că nu le are”.