Salutări în această lume albastră

Salutări în această existenţă încă intrauterină a ta. Peste puţin timp o să vezi lumina, aşa că deocamdată ziua ta probabil este la fel de somnoroasă ca o noapte de noiembrie. (O să te rog să mă laşi câteva secunde să-mi verific buricul, acolo unde acum vreo 30 de ani aveam şi eu un cablu prin care făceam schimb de viaţă cu mama mea).

Mai sunt aşadar câteva zile până o să ai o faţă, o respiraţie şi un nume în această dimensiune. O să ai o lungime, o lăţime şi pielea ta o să simtă. Corporalitatea ta va căpăta culoare şi margini. Până atunci, dormi liniştită în poziţiile tale ciudate şi frumoase, printre călduri şi întunecimi, aşa cum nimeni-nicăieri-niciodată nu te va mai lăsa să o faci. Bucură-te de spaţiul ăla îngust şi magic în care gravitezi şi care va fi cel mai frumos lucru de care nu-ţi vei mai aminti.

Salutări în această lume încă albastră. În scurtă vreme, mama ta va produce miracolul, în timp noi, ceilalţi, vom aştepta pe hol cu sufletul la gură şi cu creierul înflorit la gândul că ce nebunie! (O să te rog să mă laşi câteva secunde să-mi verific vertebrele, vreau doar să fiu sigură că am mai păstrat şi eu în mine părţi din miracolul mamei mele).

Vreau să-ţi povestesc ceva, în timp ce tu visezi pe planeta ta submarină. Într-o după-amiază, mergeam cu maşina: mama ta era la volan, eu stăteam în dreapta şi te-am văzut, sub hainele ei, răsucindu-te, mirându-te, ascultându-ne discuţia stupidă despre Ikea. Am pus mâna pe burtă, aşa cum vor să facă de fapt toţi oamenii atunci când văd o femeie însărcinată, şi ţi-am simţit probabil un picior. Ai tresărit. Erai bine-mersi, întoarsă pe partea dreaptă şi erai prezentă. M-am gândit cât de bine trebuie să fie acum în mica ta lume albastră. M-am gândit cum oare te vei obişnui cu tot ce se petrece aici, afară. M-am întrebat cum o să ştii să faci diferenţa dintre bine şi rău.

Deci, ce îi spui unui copil fără nume pentru atunci când va exista? Ce pui în capsula timpului pentru atunci când va înţelege? Ce sfaturi geniale, ce lucruri pe care tu cu mintea ta de adult le-ai priceput din viaţă? Ce ar trebui să ştie el bine atunci când va fi de vârsta ta? Zero învăţături, zero treburi inteligente. Zero „aşa da“-uri şi tot atâtea bucăţi de „aşa nu“. Vezi tu, noi, acum, la 30 de ani, suntem cam cum vei fi tu în scurt timp: amnezici, recent scoşi din micuţa lume albastră, orbiţi de frigul ascuţit al forcepsului, cu fricile noastre enorme risipite în mâini şi în picioare. (O să te rog să mă laşi să-mi verific şi eu anxietăţile, coşmarurile. Da, sunt toate la locul lor).

Peste puţină vreme, te vom aştepta aşadar pe coridoare, cu gândul la ciudăţenia de miracol care se va petrece. Vor urma chinurile, minunile şi viaţa. Salutări, deci, în această lume albastră care te mai poartă încă, pentru care cu toţii te invidiem în secret şi pe care şi tu vei încerca să ţi-o reaminteşti fără să vrei, degeaba, neîncetat. Sau poate tu, micuţo, tocmai tu, dintre noi toţi, poate tocmai tu vei ţine minte.