Sălaşul veteranilor

Trebuie să urci trei kilometri, pe un drum de piatră, dacă vrei să ajungi la ei. Nu sunt mai mult de 30 de oameni în teritoriul vulpilor şi al mistreţilor. Acolo poţi să stai de vorbă cu


Trebuie să urci trei kilometri, pe un drum de piatră, dacă vrei să ajungi la ei. Nu sunt mai mult de 30 de oameni în teritoriul vulpilor şi al mistreţilor. Acolo poţi să stai de vorbă cu omul care a înfiinţat un sat

Totul a început în 1945. Câţiva veterani de război au primit pământ între munţi, departe de civilizaţie. Acolo şi-au făcut casă, familie. Doar unul dintre ei mai trăieşte acum. De la el am aflat istoria cătunului buzoian Vâna Rece. O mică aşezare, în care mai rezistă şi azi 11 familii.

Face oficiile de gazdă Doru Bercea, om la 55 de ani. Vrem să ştim câte suflete sunt în cătunul ăsta. Bărbatului din faţa noastră îi ajung degetele de la ambele mâini ca să-şi numere vecinii. "Sunt familiile Rachier, Rusen, Ciocan, Coman, Drugău, Andrei, Mihăilă, Bercea, Gănţoi, Nica şi Nistor". Ar fi în total, după o apreciere optimistă, cam 30 de oameni la Vâna Rece. Cei mai mulţi sunt pensionari.

Ultimul "mohican"

L-am cunoscut pe unul dintre oamenii care au pus bazele acestei mici aşezări. Povestea e veche, din 1945, când unii dintre veteranii de război au primit pământ în Munţii Buzăului. Printre ei era şi Radu Bercea, care e azi, la cei 96 de ani ai săi, cel mai bătrân om al comunităţii. L-am întâlnit în faţa casei lui. "Primul care a primit pământ aici a fost fratele meu, Ion, după care am venit eu. Pe urmă a sosit şi Costică Roşu. N-am fost mulţi", zice bătrânul. Aşa s-a născut sălaşul veteranilor, cum a fost cunoscut după aceea în zonă. Şi ne-a mai spus nea Bercea cum a luptat la Cotul Donului, cum tăia pâinea îngheţată cu toporul, cum a fost rănit la picioare şi la cap. Abia se ţine în baston acum. El a rămas ultimul martor al vremurilor vechi. Toţi camarazii lui de arme de la Vâna Rece au murit. Tace pentru câteva clipe. Şi parcă prin faţa ochilor îi trece toată viaţa. "Ţăranul român a fost ca boul. L-a juguit şi nimeni nu l-a crezut". Atât ne-a mai spus bătrânul, apoi l-am lăsat cu gândurile lui. De la un alt sătean, Titu Nistor, am aflat că cei de aici au trăit la lumina opaiţului până în 1973. Nu întâmplător a fost întârziată lumina becului la Vâna Rece. Comuniştii au vrut să-i mute la bloc pe foştii luptători. Dar oamenii nu au vrut. Aveau pământul lor, pe care l-au apărat cu îndărătnicie.

"Vrem telecabină!"

Am ajuns aici într-o zi de marţi. Tocmai când e târg, mai la vale. Femeile vin acasă cu traistele pline. Au mers pe jos trei kilometri. De la şosea până la "cuibul" lor. Pe drumul parcurs şi de noi. Cumpărăturile se fac pentru câteva săptămâni. "Am luat zahăr, ulei, salam, de toate", zice Magdalena Mihăilă, care, la 65 de ani, mai are putere să urce dealurile cu două plase pline. "Nu mai poţi să mergi pe drumul ăsta dacă plouă. Te scufunzi în noroi. Suntem blocaţi aici dacă ninge", ne explică femeia. Locuitorii cătunului şi-au făcut încă din toamnă provizii de cartofi, mălai şi fasole. "Rămânem în beznă când e furtună", auzim de la Mihail Andrei, 71 de ani, care le dă autorităţilor idei. "Să ne facă o telecabină, să ieşim din pustiu când zăpada e cât casa".

Elev cu pantofii în ghiozdan

Singurul elev din Vâna Rece se numeşte Georgian Coman şi are 12 ani. În fiecare zi pune în ghiozdan şi o pereche de pantofi, alături de cărţi şi caiete. Băiatul e încălţat cu cizme din cauciuc, când plouă. Ajunge la şosea, îşi pune pantofii. Se duce la şcoala din comuna Cozieni. Dacă eşti bolnav sau ai alte probleme, tot pe jos o iei. Până la şoseaua care vine de la Buzău şi merge spre Bozioru. Aşa a păţit şi Doiniţa Coman când a născut. "Am simţit durerile, am pornit-o pe jos până la şosea. De acolo m-a luat o maşină şi am ajuns la spital". La fel s-a întâmplat şi cu Emilia Gănţoi, care şi-a rupt piciorul, anul trecut. Un vecin de-al ei a urcat-o în căruţă. A dus-o până la drumul judeţean, la ambulanţă.

Taximetristul satului

Există şi un semn al "progresului". E vorba de un taxi. El aduce orice lucru pe care oamenii nu pot să-l care cu spinarea. Sacii cu tărâţe, de exemplu. Serviciul e în funcţiune din 1994, iar "şoferul" are 62 de ani şi se numeşte Grigore Iordache. Şi mai trebuie spus că "limuzina" are şi un "motor", pe numele său Petrică. Măgăruşul. Eram pe uliţa principală din cătun, când am văzut cum vine "poştalionul". Animalul a început să ragă, probabil de bucurie că s-a terminat cursa. Bătrânii au venit apoi să-şi ia sacii din căruţă. Fiecare ce comandase. Marfa fusese adusă de la târg. "La politicienii ăia de la Bucureşti le urez să muncească aşa cum muncim noi", strigă bărbatul care s-a dat jos din "teleguţa" lui. Tariful e negociabil. De la câţiva lei noi şi până la un pahar cu ţuică.

Sfârşit

Gata cu interviurile! A venit noaptea. Am dormit în casa Emiliei Gănţoi, care ne-a primit cu mămăligă şi sarmale făcute la cuptorul cu lemne. Televizor n-am avut. Telefoanele mobile nu au acoperire în zona asta. Doar câinii se mai auzeau afară, semn că vulpile sau mistreţii dau târcoale aşezării. Gazda noastră ne-a povestit că oamenii de aici se cunosc de peste o jumătate de secol. Parcă ar fi o familie. Dar se împuţinează de la an la an. Trei case sunt deja pustii. Bătrânii au murit. Copiii sau nepoţii lor nu vin să locuiască în sălbăticie. Poate că şi cătunul va muri într-o zi cu totul. "Şi atunci ce-o să mai rămână?", se întreabă femeia. Povestea asta.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: