Salariile vor creşte. Şi depresia la fel. Vor angajatorii să fie fericiţi? Grea întrebare...

Relaţiile sociale dintre angajaţi şi angajatori în România sunt la cel mai distant şi mai coborât nivel de la Revoluţie încoace, de când sunt eu cu ochii pe ei şi pe ele. Şi, din ce văd şi aud, se întâmplă la fel cam peste tot în societate, oriunde e vorba despre încredere şi despre mai mulţi oameni care trebuie să facă ceva împreună, sau chiar doar să-şi vorbească.

Nici nu e nevoie să stai după o perdea şi să-i observi ce fac şi cum îşi vorbesc, şi apoi ce spun unii despre ceilalţi când nu mai sunt fata în faţă. E de ajuns să vezi cum se polarizează totul în patria noastră ca să îţi dai seama cum stau lucrurile şi, mai ales, încotro se îndreaptă.

Toate par să se separe şi să se distanţeze la noi: elevii buni sunt din ce în ce mai buni, iar cei slabi din ce în ce mai prosti, oraşele şi regiunile sărace se îndepărtează din ce în ce mai mult de cele înstărite, opiniile politice şi discursul public, poziţiile pro şi anti-DNA, accesul la resurse, şansele de evoluţie în carieră şi de succes în viaţă, diferenţa dintre angajaţii buni, care duc businessul înainte, şi ceilalţi e din ce în ce mai vizibilă şi mai mare...

Nu e nevoie să fii doctorand în ştiinţe sociale sau un mare specialist în teoria sistemelor ca să înţelegi că o polarizare scăpată de sub control şi un cerc vicios al deteriorării încrederii şi calităţii relaţiilor sociale nu se mai pot opri de la sine, şi că una o alimentează pe cealaltă. Şi polarizarea şi deteriorarea relaţiilor sociale sunt şi cauză şi efect. Oricare dintre ele apare mai întâi, hop şi cealaltă după ea, ca şi cum ar fi o consecinţă.  

Şi când se întâmplă asta, se pune presiune pe salarii. Angajaţii nu mai cred în promisiunile angajatorilor, nici angajatorii în cele ale angajaţilor, relaţiile tind să se concentreze pe concret şi pe imediat, aici şi acum. Pe bani, în primul rând, pentru că ce-i în mâna nu-i minciună, desigur. Dacă tot nu pot avea atmosferă şi relaţiile cu ceilalţi aşa cum le-aş vrea eu la servici', măcar să iau mai mulţi bani, ca să pot să mi le cumpăr din altă parte. Cercul vicios e mulţumit.

E de aşteptat ca ceva bun să se întâmple de la sine? Sau să se poată întâmpla, mai exact spus? Nu, evident că nu, şi nu e nevoie să fii doctorand în ştiinţe sociale sau un mare specialist în teoria sistemelor ca să îţi dai seama că ieşirea din carusel se face cu smucituri serioase şi, mai ales, doar dacă mai intervine cineva să-l oprească. Deocamdată nu se grăbeşte să o facă, ba dimpotrivă, pare că se amuză şi e mulţumit să-l vadă învârtindu-se.  

Acum, mai mult decât oricând, angajatorii au o mare dilemă: ce să facă, să angajeze oameni care le plac, cu care se simt confortabil şi în siguranţă, pe care îi face plăcere să-i vadă prin preajmă, sau din cei cu experienţă şi cu rezultate dovedite, care ar vinde-o şi pe maică-sa, chiar dacă omu te indispune şi fără să facă sau să spună ceva? Grea întrebare...

Şi pentru angajaţi, în egală măsură: ce să fac, oare, să renunţ la o parte din salariu pentru un angajator mai puţin nesuferit, necioplit şi stresant? Grea întrebare şi aceasta...

Toate studiile au arătat că ceea ce îi face pe oameni să se simtă cel mai bine în viaţă e calitatea relaţiilor sociale. Cel mai complex studiu despre fericire, care a durat 80 de ani şi care s-a încheiat de curând, făcut de cei de la Harvard, arata exact acelaşi lucru. Concluziile după 80 de ani de muncă şi cam tot atâtea zeci de milioane de dolari cheltuite au încăput pe jumătate de pagină. Frustrant trebuie să fie...

Într-adevăr, ce poate să fie mai plăcut şi mai reconfortant pentru un angajator decât să fie înconjurat de oameni plăcuţi, inteligenţi, educaţi şi civilizaţi, în care să aibă toată încrederea, fără nicio rezervă, pe care să nu trebuiască să-i controleze şi să-i ameninţe? Dar vor oare angajatorii să fie fericiţi? Aceasta-i întrebarea...