Salariile finanţiştilor, o palmă pe obrazul statului de drept

Victimă colaterală în disputa dintre ASF şi Astra Asigurări, salariul guvernatorului BNR a ajuns din nou în spaţiul public. Deşi ridică o problemă fundamentală a statului de drept, grila unică de salarizare, este în continuare trecută cu vederea, consfinţind încă o dată lipsa unei scări a valorii în societatea românească dar şi, mai ales, a conştientizării responsabilităţilor.

A ajuns în spaţiul public suma pe care guvernatorul Băncii Naţionale o încasează ca salariu iar poporul a privit-o aşa, ca pe o curiozitate doar, ca şi cum ar fi fost salariul Escăi, o chestiune privată. Deşi fac în jur de cinci salarii de preşedinte şi vreo patru de magistrat cu cea mai înaltă funcţie în stat, salariul lui Mugur Isărescu, dar şi cel al lui Dan Radu Ruşanu, de la Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu ridică în mintea cetăţenilor decât probleme de moralitate în cel mai bun caz. Chiar nu observă nimeni că este vorba despre o fracturare a logicii statului de drept?

Săracii guvernatori ai altor state

Având cea mai liberală economie a lumii, Statele Unite ale Americii plătesc funcţionarii într-o grilă care pleacă de la preşedinte în jos fără excepţii. Pentru cei curioşi să afle care sunt salariile oficialilor americani, sub cele 400 de mii de dolari anual ale lui Obama, iată aici un link foarte util: http://www.paywizard.org/main/salary/vip-check/salaries-president-obamas-administration.

În Statele Unite, banca naţională e întruchipată de aşa-numitul Sistem al Rezervelor Federale, alcătuit din 12 bănci de stat districtuale, conduse de un Consiliu de Guvernatori, numiţi de Senat pe câte 14 ani. Şefa tuturor e doamna Janet Yellen, abia numită, care are un salariu anual de 200 de mii de dolari, SUB cel al vicepreşedintelui american Joe Biden. Amănunte aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Chair_of_the_Federal_Reserve.

În Europa, despre salariile bancherilor de stat vă puteţi face o idee de aici: http://www.europeanvoice.com/article/imported/central-bankers-salaries/79183.aspx. Şi, dacă veţi verifica, în marea majoritate a ţărilor civilizate nu veţi găsi salarii în vreo instituţie a statului mai mari decât cel al şefului statului.

Vrei să fii cel mai bine plătit? Atunci dă piept cu electoratul, nene! Ce test de competenţă dar mai ales de responsabilitate şi risc ulterior poate fi mai concludent decât acesta?

Şi, stai atunci şi te întrebi, la ce-or fi stând unii finanţişti ditamai guvernatorii în fruntea unor bănci pe asemenea salarii derizorii în comparaţie cu milioanele câştigate de confraţii lor din sistemul privat? Or fi nişte mediocri? Sau poate că a fi în slujba statului e cea mai mare onoare pentru un profesionist? Nu cumva un bancher încă în putere, odată ieşit din instituţie fără tinichele de coadă, are la fiecare treaptă coborâtă până la maşină câte o ofertă de milioane să managerieze în sistemul privat? Sau, pentru un bancher mai către apusul carierei, poziţia de guvernator al băncii statului nu cumva e cea mai înaltă treaptă profesională pe care ar putea păşi?...

România a avut şi salarii „simţite”

Acestea se rânduiau ordonat în urma celui al şefului executivului. În 1927, ele erau cam aşa:şeful guvernului - 60.000 de lei, ministru - 54.000, ambasador - 42.500, general de divizie - 35.000, profesor universitar - 17.000, prefect - 19.500, primar 21.750, medic de spital - 8.060, inginer chimist - 7.260, inspector şcolar judeţean - 10.500, învăţător definitiv - 4.100, profesor preuniversitar definitiv - 8.900, sergent de poliţie - 2.500-3.120, comisar de poliţie - 5.920, salahor (muncitor necalificat) - 2.700. Las cititorii să decidă ce-i încuraja statul pe tineri să aleagă: cariera de profesor sau pe cea de poliţist?

Nici mareşalul Antonescu nu a schimbat sistemul moştenit de la regatul interbelic. Mi-amintesc cum, mânat de curiozitate, am studiat monitoarele oficiale din martie '41 şi am descoperit că salariul uşierului sau băieşului erau de 1.500 de lei, al poştaşului sau notarului de 5.000 (notarul era un funcţionar cu liceu care trebuia să manipuleze corect nişte acte; nu se substituia, ca astăzi, avocaţilor), al poliţistului de 8.500, al profesorului pornea de la 9.500, al medicului de la vreo 10.000, al universitarilor urca de la 12.000 (asistent) până la peste 20.000 (profesor), al ministrului era de 37.500 şi al Preşedintelui Consiliului de Miniştri (recte, mareşalul însuşi) 57.000.

Asta în condiţiile în care preţurile maximale (de prevenţie a speculei) erau stabilite la 12,50 lei pachetul de unt de 200 g, 100 de lei kilogramul de cafea, iar cea mai ieftină maşină nouă (probabil Ford B, asamblat la uzinele Malaxa din Bucureşti) era 150.000 de lei. Deci 15 salarii de medic şi 30 de poliţist. Nu invers.

Dealtfel, un detaliu interesant al nivelului de trai poate fi regăsit în debutul romanului Accidentul, de Mihail Sebastian, când tânăra profesoară care-şi scrânteşte piciorul pe gheaţă e mâhnită că în vacanţa de iarnă nu va mai putea merge la schi...

Incoruptibilitatea şi competenţa trec prin burtă?

Cine garantează asta? Păi, să ne gândim puţin.

Fiind mare guvernator sau şef de agenţie, precum domnul Ruşanu, şi având un salariu cât cinci-şase preşedinţi de stat, te deranjează un potent politic sau financiar să-l ajuţi şi pe el cu o învârteală. „Şi dacă nu ţine?”, te gândeşti. Dar la un asemenea salariu, parcă n-ar fi prea greu să plăteşti câţiva avocaţi buni, plus că mai dai şi para(i)îndărăt pe principiul tablei împărţirii, şi te-ai scos!

Dar ia să fii un tânăr superdotat, cu tot viitorul înainte, numit în funcţie pentru capacităţile profesionale, însă răsplătit cu un salariu decent, fără a fi sursă de îmbogăţire. Sau un profesionist redutabil, care alege funcţia pentru prestigiu, nu pentru înavuţire. Ai mai risca? Până la urmă, slujim statul şi naţiunea din datorie şi credinţă sau din dorinţa de a ne îmbogăţi?

Eu nu susţin că salariile lui Mugur Isărescu sau al lui Dan Radu Ruşanu sunt mari. Cred că sunt nepotrivite pentru nivelul de salarizare din România, fie ea bugetară sau privată. Şi, cu siguranţă, sunt în totală discordanţă vizavi de salariile celorlalţi bugetari, fracturând atât logica cât şi posibilitatea unei scări a valorilor. Şi, parafrazând, o ţară care nu are o scară a valorilor, carevasăzică nu le are, nu?

Iar dacă ne gândim la câte împrumuturi cu buletinul s-au dat, câte clauze înrobitoare s-au putut stipula în contractele de credit, câte necunoscute există vizavi de utilizarea celor 20 de miliarde împrumut de la FMI, parcă nu prea se justifică în totalitate un anumit salariu... Pe de altă parte, dacă m-ar fi întrebat pe mine cei de la ASF, le spuneam de acum un an jum'ate că Astra Asigurări are probleme mari. Că nu mă primea niciun şef de service - fix în oraşul în care Adamescu şi-a cumpărat echipă de fotbal - să repar o aripă şi-un far pe care mi le zobise o asigurată Astra. Cică nu fuseseră plătiţi de peste şase luni pentru lucrări precedente...

Una peste alta, ca s-o scurtăm: dacă alţii sunt mai proşti şi le dau finanţiştilor lor salarii prea mici faţă de restul funcţionarilor, dacă însăşi România era mai proastă când era... mai mare, atunci cu ce suntem noi, astăzi, mai deştepţi?

Dar vreau să mi se spună asta cu argumente, să ştiu şi eu în ce farfurie, buzunar sau statistică să mă uit ca să verific...