Şi-a adus-o alături pe mama lui chiar de la primul job pe care l-a avut. Tot doctoriţă şi ea. O cunosc bine. Şi apoi şi pe bunica lui, acum câţiva ani. Nu mai are pe altcineva în familie, sunt sigur că i-ar fi adus şi pe ceilalţi, dacă ar fi fost cazul. Bunica lui are bine peste nouăzeci de ani. A fost muziciană, o cunoscută profesoară la Conservator şi o pianistă la fel de bună.

Pe bunica lui nu am întâlnit-o vreodată, însă am vorbit de multe ori la telefon cu dânsa. A auzit de mine în discuţiile din casă, a auzit că facem şi diverse concerte, s-a uitat pe Internet să vadă ce. Mi-a scris, apoi m-a sunat de câteva ori. Mă ruga să-i povestesc ce facem, ce se mai întâmplă în ţară cu unul şi cu altul, tot felul. De fiecare dată când închideam mă gândeam că, cine ştie, poate acela e ultimul apel.

N-am mai vorbit de mai bine de un an. M-a sunat astăzi şi a spus că vrea să mă roage ceva anume, că nu are pe altcineva cu care să vorbească despre asta. Simte că va muri foarte curând şi vrea să se întoarcă în România, acasă la ea, să lase lucrurile în ordine, să vorbească cu preotul ei, să îşi pregătească cavoul familiei şi apoi să plece în bună rânduială. Însă fiica ei şi nepotul nu o lasă să mai vină în ţară. Pentru că nu mai are pe nimeni, nu are cine să o consulte, şi nu se compară cu grija pe care o pot avea ei de dânsa acolo, în ţara aceea mare şi faimoasă. Mi-a spus că nu are nevoie de nimeni, că-şi poartă şi singură de grijă, dar ştiţi cum sunt copiii şi nepoţii…

Şi i-a venit Doamnei în minte o stratagemă ca să-l facă pe nepot să o aducă în România. Mi-a spus că e copilărească ideea, fără îndoială, însă alta mai bună nu i-a venit, deşi se gândeşte zi şi noapte la asta. Prietenul meu, nepotul ei, adică, nu s-a mai întors în ţara de când a plecat la doctorat, şi o astfel de vizită, oricât de scurtă, nu a apărut vreodată în discuţii. Mai ţine legătura cu foşti colegi, cu câţiva doctori şi profesori, însă doar de la distanţă. Unui profesor, în mod special, îi poartă un mare respect. Îl cunosc şi eu bine, şi Doamna ştie că-l ştiu. M-a rugat să vorbesc cu Profesorul şi să-l conving să-l invite pe nepotul ei în România la o conferinţă, la un eveniment academic sau la cine ştie ce ce ar putea să-l momească. Atunci Doamna l-ar ruga foarte insistent să o ia cu el în România, şi poate aşa ar accepta.

Am întrebat-o dacă nu vrea să vorbesc eu cu prietenul meu despre această ultimă dorinţă a ei, poate aş fi mai convingător şi l-aş îndupleca. M-a rugat să nu o fac şi să nu-i spun nimic despre discuţiile noastre de la telefon. Nici măcar că mă sună. M-a pus chiar să promit. Asta ar putea să-l facă să se simtă vinovat, sau să fie o apăsare în plus pe inima lui, sau alte griji pe care nu vrea să i le facă, faţă de cele pe care le are deja.

Nu ştiu ce să fac. Să vorbesc deschis cu prietenul meu despre asta, chiar dacă am promis să nu o fac? Cui fac rău şi cui fac bine, într-un caz şi în celălalt? În fond, ce e rău şi ce e bine în acest caz? Sau măcar unde e mai puţin răul? Să-ţi încalci o promisiune dacă crezi că asta face un mic bine cuiva? Să îi faci un bine împotriva voinţei lui? Ce aţi face într-o astfel de situaţie?