Uneori în şoaptă, pe alocuri răspicat şi fără jenă, se discută, se ia în considerare, dacă vreţi, desprinderea unor regiuni de patria-mamă. Care regiuni nu pot fi, desigur, decât două, în speţă Ardealul şi Moldova (da, şi în Moldova subiectul e deschis cât se poate de clar). Cât despre patria-mamă, ei bine, aici discuţia e un pic mai complicată, pentru că familia modernă ne arată că o mamă poate fi şi tată, plus că sudul, unde abia dacă prind culturile de buruieni şi gunoaie, nu a avut nicicând valenţe seminale, dar în fine. Revenind, cei care au ascultat cu atenţie ce se vorbeşte pe la colţuri în ţara asta, au înţeles următorul lucru, mai ales ca urmare a faptului că descentralizarea e un alt proiect PSD care nu s-a realizat niciodată: faptul că oamenii iau tot mai mult în considerare să se desprindă de sudul neprietenos şi care îl mai şi conţine într-însul pe nefastul Teleorman. Pentru că, de fapt, să fim sinceri, asta e problema: lumea a înţeles că don Livache nu va fi înlăturat prea curând de la putere (asta ca urmare a programului România 2040, prin care individul îşi asigură liniile directoare ale viitoarelor guverne, chiar dacă el nu mai e pe tronul actual de faraon, dar şi a felului în care a înăbuşit protestul din 10 august prin braţul său militarizat, pe nume Carmen Dan).

Sigur, de la astfel de discuţii de colţul mesei şi până la realitate, e cale lungă, veţi spune. Dar o ştire relativ recentă ne atrage atenţia: Nicolae Robu, de la Timişoara, Gheorghe Falcă, de la Arad şi Ilie Bolojan, de la Oradea, au dezvăluit parteneriatul numit „Alianţa Vestului”, pe care îl pun la punct împreună cu Emil Boc, primarul Clujului şi prin care vor încerca să iniţieze „proiecte infrastructurale majore, mai ales pe linia îmbunătăţirii conectivităţii între cele patru oraşe”. Să mai traducem ce înseamnă asta? Nu mai este cazul. Plictisiţi, ba chiar încurcaţi să mai aştepte după lenea şi mai ales hoţia patologică a sudului cu care simt că au din ce în ce mai puţină legătură, dacă au avut-o vreodată, vesticii se pregătesc să se rupă de partea mai analfabetă a ţării. Şi, sincer, nici nu prea poţi să-i acuzi. În orice caz, nu folosind argumente patriotarde de genul celor din sfera unităţii de neam şi de ţară, sau a centenarului, pentru că, aşa cum poate realiza orice persoană cu o minimă educaţie, lanţul cauzalităţii e cu totul altul: mai întâi nu mai furi, după aia construieşti, sau reabilitezi, după caz şi abia după ce ai terminat cu toate astea, eventual, discuţi despre lucruri savante de genul identitate naţională, spirit românesc şi alte asemenea. Este atât de simplu, dar ceva mai greu de înţeles de către cei care au muşcat momeala cu noua securitate care îi ascultă la telefon cât pătrunjel să cumpere, sau, ce ştiu eu, cât a venit întreţinerea.  

Cât despre latura mai profundă a subiectului, pe care din păcate nu prea văd cum aş putea s-o ocolesc, de multe ori îmi vine în minte o vorbă pe care am auzit-o cândva demult: civilizaţia nu a trecut niciodată de curbura Carpaţilor. Mda. Tristă vorbă, dar, să recunoaştem, conţinând o doză zdravănă de adevăr. Asta ca să nu mai punem la socoteală următorul fapt, care ţine tot de o oarecare logică a bunului simţ: cu o asemenea rată a emigrării pur şi simplu nu se va mai putea menţine mult timp amprenta teritorială actuală. Pur şi simplu nu ai cum şi nici nu e eficient, pentru că, printr-o paralelă uşor exagerată, dar suficient de plastică pentru a ilustra argumentul, e ca şi cum ai administra Casa Poporului cu zece oameni. Altfel, să ne gândim la posibilitatea, teribilă de altfel, ca aceasta să fie singura posiblitate a concentăţenilor noştri de a scăpa de Liviu Dragnea şi tribul lui de teleormani. Adică, s-o spunem, direct, secesiunea. Doar noi, ăştia care locuim aici, nu prea ştiu ce-o să facem.