Să vă îmbolnăviţi sănătoşi!

De când au învăţat să respire aer democratic, destui români regretă noxele dictaturii.

Un lucru curios. De când Ronald Reagan a spus despre URSS că este „Imperiul răului", America nu mai convinge în postura de „Imperiu al binelui". Un lucru la fel de curios. De când au învăţat să respire aer democratic, destui români regretă noxele dictaturii. Când le vorbeşti despre Nicolae Ceauşescu, unora dintre ei aproape că le joacă un licăr elegiac în pupile. Nostalgicii vin din două bazine profund diferite ca vârstă şi practică întoarcerea în trecut neştiind prea bine ce regretă de fapt. Pe de o parte, există tineri cărora le pare rău după un timp pe care nu l-au cunoscut şi de care au avut parte mediat, prin lecturi sau relatări grevate de o inevitabilă doză de subiectivism. Pe de alta, există vârstnici care nu regretă comunismul, ci vârsta pe care o aveau atunci. Le lipseau libertatea şi telemeaua, dar măcar nu-ichinuia spondiloza. Teroarea celor 3 F - frică, foame, frig - era înfruntată prin curajul celor trei T: tinereţe, tutun, teribilism.

România de-acum două sau trei decenii devenise un uriaş salon de cosmetică. Lucrau mulţi experţi la conservarea iluziei: poeţi cu voluptăţi encomiastice, teoreticieni ai alimentaţiei raţionale, politruci dispuşi să jure pe nobleţea boreală a partidului, garderobieri gata să îmbrace răul în haine roz şi să pretindă despre el că este bun. Totul aluneca în farsă, în grotesc, în umilinţă. Gard în gard cu salonul de cosmetică se găsea pădurea de cruci a cimitirului, unde zăceau de-a valma iluzii, visuri şi ciolane linse de viermi. Trăiai într-o lume kafkian-beckettiană. Îi invidiai pe Estragon, Vladimir, Pozzo şi Lucky pentru tenacitatea aşteptării. Prin comparaţie cu sistemul tău de iluzii, Godot al lor părea simbolul iminenţei, chiar dacă Vivian Mercier se amuza declarând că „«Aşteptându-l pe Godot» e o piesă în care nu se întâmplă nimic de două ori".

Alegorie a alienării, piesa ar putea fi, printre alte lucruri, cartea de vizită a unei ţări spitalizate în masă. Pat lângă pat, bolnav lângă bolnav, lumânare stinsă lângă lumânare stinsă. Regretăm aşa ceva? Facem pase hipnotice pentru mobilizarea unui asemenea trecut? Înseamnă că ne-am pierdut reperele şi că nu-i departe ziua când vom naufragia la rându-ne într-o instituţie unde un domn cu mişcări precise ne va atribui un număr şi ne va repartiza într-un salon. Totuşi, pentru nostalgicii încă recuperabili, un mexican de patruzeci şi nouă de ani spune două poveşti despre degradare, iluzie şi dispariţie. Mario Bellatín apare în România exact când trebuie cu „Salon de frumuseţe" şi „Lecţii pentru un iepure mort" (Editura Vellant, traducere nuanţată şi postfaţă la nivelul traducerii de Ilinca Ilian).

Primul dintre cele două microromane - mai scurt, dar mai dens decât al doilea - e de fapt o discuţie despre aparenţă şi esenţă, despre felul cum una n-o poate camufla decât vremelnic pe cealaltă. Protagonistul cărţii, fost angajat la un salon cosmetic, decide să transforme locul în Muridor - o anticameră a morţii, unde bolnavii intratabili vin să-şi trăiască ultimele luni, săptămâni sau zile. Recenzenţii români au întâmpinat cartea lui Bellatín cu o formulă cioraniană. Iată un nou „Tratat de descompunere", au decis ei. Corect, dar incomplet. „Salon de frumuseţe" nu e doar o explorare literară a bolii, o radiografie a patetismului final. Cartea pune problema menajamentelor la care trebuie la un moment dat să renunţi. Tertipurile cosmetice sunt tencuială, nu balsam. Ele ascund, dar nu vindecă. Într-o bună zi, va trebui totuşi să deschizi ochii, să tragi draperiile în lături şi să vezi ceea ce ai tot amânat.