Să distrugem, dar să fie constructiv
0
Când mă mai întreabă cineva cu ce ne mai ocupăm pe la minister, folosesc un răspuns standard construit pe ceea ce se scrie despre noi de către unele publicaţii sau de către comentatori / specialişti plini de bunăvoinţă. Distrugem sectorul minier. Distrugem regenerabilele. Distrugem nuclearul. Distrugem tot. Importăm energie de la străini pentru că avem interese meschine. Planul final e să vindem ţara. Toată. Ca să fie clar.
Suplimentar, am transparentizat activitatea ministerului cum nu visa nimeni acum un an de zile. S-a lucrat la o nouă Strategie Energetică Naţională la care au participat 300 de specialişti din energie, se implementează principiile de guvernanţă corporativă, companiile din energie sunt pentru prima oară – la cererea actualului ministru – în Strategia Naţională Anticorupţie, a fost înfiinţat, de către mine, un Comitet care se ocupă de refacerea sectorului carbonifer, se face curăţenie şi se restructurează sectorul. Recunoaşteţi că e o performanţă să ai timp şi de aşa ceva în timp ce conspiri permanent la distrugerea totală şi definitivă a sectorului energetic.
Adevărul e că o experienţă în sectorul public te poate umple de frustrări. În primul rând, nu poţi face tot ce ai vrea să faci şi trebuie, dar chiar trebuie, să accepţi că lucrurile se fac treptat. Că nu poţi să dinamitezi totul şi să o iei de la zero. Iar pentru a reconstrui fără să arunci în aer sistemul e nevoie de timp şi nimeni nu mai are timp în ziua de azi. A doua frustrare e că trebuie să trăieşti cu prezumţia lipsei de bună-credinţă. E de înţeles situaţia. Sunt decenii în care reprezentanţii instituţiilor statului au fost (eufemistic) cel puţin neprietenoşi. Dar principala calitate umană care face viaţa acceptabilă în societate e capacitatea de a nu generaliza fără limită, pentru că altfel războaiele de exterminare ar fi interminabile.
Să înşirăm din nemulţumirile acumulate în cel mai (probabil) spectaculos mandat ministerial din 1989 şi până astăzi. Pot să înţeleg nemulţumirile că actualul guvern nu a rezolvat toate problemele noastre, dar să nu uităm că e mai uşor să distrugi decât să construieşti. Aşadar, câteva simple note despre întâmplări alese din ultimele luni.
1. La preluarea mandatului la Energie, prima (dacă îmi aduc bine aminte) cerere a ministrului a fost schimbarea site-ului instituţiei. În treacăt fie spus, vechiul site arăta ca şi când ar fi fost construit undeva în zona anilor 1996-1997. Zis şi făcut. După câteva discuţii interne şi căutări disperate, am refăcut site-ul noi, cu puterile noastre, fără a plăti pe nimeni. Cu câteva zile înainte de a-l lansa, o prestigioasă publicaţie economică ne face de râs, pentru că suntem incapabili să facem la minister măcar un site. Cum ar veni, suntem nişte proşti care nu pricep importanţa unui site. La nedumerirea noastră că măcar ar fi fost normal să ne întrebe înainte de a publica ni s-a răspuns că nu e treaba lor cu ce ne ocupăm la minister. La patru zile, lansam site-ul. Publicaţia a fost drăguţă şi a anunţat lansarea, care a avut loc doar ca urmare a articolului lor de „shaming”. Am curajul să spun că astăzi site-ul Ministerului Energiei este probabil în top trei site-uri ale instituţiilor din România. Sunt desigur circumspect şi subiectiv.
Setul următor de frustrări este legat de elaborarea Strategiei Energetice Naţionale. Ministerul Energiei a demarat procedurile necesare unei noi Strategii. A fost un efort de consultare publică cum rar s-a văzut pe la noi. S-au strâns aproximativ 300 de specialişti care au participat activ la lucrările Strategiei. S-au pus în dezbatere publică toate rapoartele rezultate. S-au cerut opinii şi implicare la toate nivelele sistemului energetic. Cu alte cuvinte, s-a încercat un exerciţiu de consultare publică extins, cu mult înainte de dezbaterea publică instituţională, care o să urmeze la finalizarea Strategiei. Dorinţa a fost o cât mai bună reprezentare a intereselor şi viziunilor celor implicaţi în energie. Procesul funcţionează mulţumitor, chiar dacă, personal, cred că s-ar putea şi mai bine. Dar trebuie să recunoaştem că exerciţiul dialogului public e încă incipient.
2. Aşadar, deşi Strategia e departe de a fi finalizată, ne-am trezit cu un raport al unei organizaţii non-guvernamentale care ne acuză de lipsă de viziune. Până aici totul absolut corect. Nu poate fi nimeni de acord cu tine şi e important să te critice lumea. Dar cum să interacţionezi cu respectiva organizaţie care s-a întâlnit de mai multe ori cu echipa de redactare a Strategiei? Care a ştiut de grupurile de lucru şi de rapoartele intermediare. Şi care, deşi a avut ocazia să ne transmită toate amendamentele din lume, nu a trimis NICIODATĂ nimic? Ca să nu mai spun că e complicat să iei în considerare afirmaţia că Strategia e „lipsită de viziune” de vreme ce ea nu e gata şi e în proces de redactare. Lucru care e trecut ca disclaimer pe fiecare document supus dezbaterii publice. Nu am rămas decât cu un „shaming” amar şi fără rost. Nu poţi să obligi oamenii să intre în dialog cu tine dacă nu îşi doresc. Dar nici nu le poţi lua critica în serios dacă refuză orice formă de dialog.
3. Ironia. O, Doamne!, mişto-ul, sarcasmul, luarea peste picior, armele specialistului tradiţional, ale tehnocratului care nu a intrat în echipa de tehnocraţi. „S-au găsit 300 din cei 15.000 de specialişti”, titlul de analiză dat la mişto pentru un clickbait cât de cât cinstit. Las la o parte că cei 300 de specialişti din energie nu au fost antamaţi pe listele CDR, ca să facă parte din echipa guvernamentală din 1996, dar tot aş cere autorului să îşi verifice descendenţa politică, pentru că e posibil să coboare agale chiar din glumiţele pe care le face. Fără să luăm apărarea nimănui, specialiştii din energie cred că o pot face şi singuri atunci când sunt jigniţi fără motiv, aş vrea totuşi să pricep ce se invocă de către autorul criticii care scrie singur:
„Nu vreau să fiu înţeles greşit. Strategia din 2007, care a plecat de pe biroul meu de la Palatul Victoria, după o ultimă revizuire penibilă, pe fugă, cu dl Vosganian alături, singura care există în acest moment (până la finalizarea exerciţiului prezent), este una cu foarte multe lipsuri.”
Ah, vă rog să mă scuzaţi. Unde este vina consensului pe domeniu? Cu ce greşesc cei 300 de specialişti? Şi mai ales, sunt ei cauza neprofesionalismului din redactarea Strategiei anterioare? Plus că nu l-a împiedicat nimeni pe domnul supărat să participe la redactarea actualei Strategii şi poate că aşa am fi avut 301 specialişti.
În încheiere, nu pot decât spune că frustrarea e sănătoasă măcar pentru exersarea perseverenţei. Ce e trist e faptul că nivelul dialogului în societatea noastră rămâne cantonat în „shaming”, că nimeni nu poate să te critice fără să te facă „prost”. Că atunci când se oferă oportunităţi de implicare numărul celor care au criticat şi care decid să se implice este minimal.
Se încarcă comentariile...
