Rusaliile şi Căluşul sub Măgura Slătioarei

La Slătioara, Rusaliile erau – ţin minte din copilărie – o mare sărbătoare, ţinută cu străşnicie de creştini şi cu grijă anume dublată de frica să nu greşeşti cumva faţă de canonul acestei sărbători.

Trei zile la rând ţinea sărbătoarea şi, în aceste trei zile, slătiorenii scoteau la vedere ţoalele noi cu care cinstiseră Sfintele Paşti şi se purtau ca în aceste zile de Paşti, cu îngrijire deosebită, care dădea Rusaliilor o aură plină de mister. Atunci, în aceste zile de sărbătoare, veneau de la Frânceşti, un sat din apropierea Drăgăşanilor, vestit pentru Căluşarii lor şi, în general, pentru puterea cu care trăiau, în universul acestei localităţi, tradiţiile cultivate de întreaga suflare, cântece, cusături, jocuri de horă şi, mai ales, tradiţia vestită pentru Căluşarii ei egalând, se spunea, Căluşarii de peste Olt, de la mama lor, din satele Slatinei.

Am văzut şi eu, iarăşi ţin minte din copilărie, sub Măgura Slătioarei, Căluşarii veniţi, ziceam noi, tocmai de la Frânceşti, de la peste 30 km distanţă, mare pentru olarii şi vărarii Slătioarei şi carele lor cu boi cu care plecau în lume, adică spre Amaradia şi Câmpul Mare şi Scoarţa din Gorj, unde făceau schimb pe schimb, adică să dea oala în schimbul plinului ei de grâu şi bulgărele de var pe greutatea lui în porumb.

Căluşarii de la Frânceşti erau o ceată, cum s-ar spune astăzi, o trupă, de dansatori, flăcăi îmbrăcaţi în costumele lor ţărăneşti din vechime pe care spânzuraseră pe mâneci şi pe piept panglici de toate culorile, mai ales tricolore, şi pe cap cu pălăriuţe rotunde ungureneşti, şi ele cu panglici tricolore şi la căpătul borurilor pălăriuţelor cu clopoţei ca zurgălăii cailor, şi, în picioare, cu opinci înnodate cu nojiţe până sub genunchi şi de jur-mprejurul opincilor iar cu zurgălăi, care sunau ameţitor şi creau – îmi amintesc – o stare de vis. Toţi aveau în mâini ciomege oiereşti din lemn de sânger, lustruite, şi când începeau hora, în mijlocul cărora cântau un viorist şi un ţambalagiu cu ţambalul atârnat de gât şi cântecul tarafului îndemna hora şi repeziciunea ei, încât nu mai puteai să zăreşti picioarele Căluşarilor, care intrau într-un vârtej cum nu mai văzusem la nicio horă în Slătioara.

Eu povestesc acum imaginea Căluşarilor de la Frânceşti cum mi-a rămas întipărită din copilărie şi hora aceasta ameţitoare se petrecea în dreptul şcolii, în mijlocul drumului de pământ şi de pietriş, drum pe care nu trecea nimeni atunci, şi toată Slătioara venea îmbrăcată de Paşte şi se uita cu uimire dublată de emoţie, ca la biserică. Şi Căluşarii, la un moment dat, rupeau hora şi se lăsau pe spate şi cu picioarele îndoite din genunchi tropoteau în sunetele zurgălăilor de la opinci şi băteau în acelaşi timp în pământ cu ciomegele lor din lemn de sânger. Şi atunci venea – cum îi spunea lumea – Mutul, starostele Căluşarilor, şi le poruncea să se ridice şi îi ameninţa, şi îi împungea cu un ciomag gros cu cap de buzdugan. Ţin minte cum începea iar hora ameţitoare în care picioarele Căluşarilor aproape că nu se vedeau şi mai ţin minte când se încheia dezlănţuirea Căluşarilor de la Frânceşti şi ei îşi scoteau pălărioarele cu zurgălăi şi cu feţele scăldate în apele sudorilor se ploconeau la lumea albă strânsă în jurul lor, care le arunca crăiţari, iar femeile se închinau bătându-şi obrajii cu palmele: „Doamne, Doamne, n-am mai văzut asemenea joc. Am ameţit”. Şi închinarea lor însemna atunci aplauzele.

Mai ţin minte că atunci, dinspre Măgura Slătiorului, trecând pe cerul albastru spre Munţii Căpăţânii, am văzut un stol de corbi plutind cu aripile lor mari şi cineva zicea, un bătrân: „Ăsta-i un semn fiincă în fiecare an de Rusalii, când vin Căluşarii cu starostele lor, Mutul, şi cu taraful lor, la sfârşit trec corbii spre munţi”.

Însă, zicea altcineva, ţin minte: „Căluşarii ăştia de la Frânceşti sunt de ispravă mare, dar se spune că adevăraţii Căluşari sunt vestiţii Căluşari de la mama lor, de la Slatina, de pe malul Oltului. Acolo să-i vezi şi să te încruceşti.”

Şi lumea se risipea şi Căluşarii de la Frânceşti plecau în alt sat, la Stroeşti, peste Măgura Slătiorului şi, mai departe, spre Măciuca şi până la Bălceştii de Olteţ, care pentru slătioreni era foarte departe. Rar ajungeau, după săptămâni întregi, cu carele lor cu boi să dea plin pe plin, grâu şi porumb pe oalele lor de pământ roşu şi pe bulgării de var din varniţele lor.

După ce plecau Căluşarii, ţăranii slătioreni se răspândeau pe la casele lor zicând fiecare „să nu cumva să călcăm sărbătoarea, să ne ia din Căluş”. Şi iar se închinau cuminţi şi temători.

*P.S. Astăzi, legendarul spectacol al Căluşarilor este un strălucit brand naţional recunoscut mondial de UNESCO.