Câteva sondaje din ultimele luni au indicat o uşoară scădere în încrederea românilor în Biserică. Unii au vobit despre scăderea, pentru prima dată de la Revoluţie, a acestei încrederi sub pagul psihologic de 70%. În sine, această cifră este o cifră şi nimic mai mult. Nu ştim sigur dacă are la bază o tendinţă serioasă de descreştere pe termen lung sau, în realitate, nemulţumiri conjuncturale cu organizaţia bisericească, eventuale greşeli în PR-ul BOR... Este de discutat. Constatarea este certă, dar încă nu putem şti cum va evolua sau exact ce are la bază. Oricum, indicatorul încrederii în Biserică măsoară la noi cifre mult mai mari decât cam în orice ţară europeană occidentală.

Trebuie înţeles din start un lucru. Unii comentatori afirmau faptul că sociologii constată scăderea religiozităţii românilor. De aici, reacţiile obişnuite. Unii, că e şi normal, că să ne modernizăm etc. Alţii, că sondajele sunt răutăcioase, că e un atentat la credinţă... Nu ştiu cine a zis că o uşoară scădere a încrederii în Biserică echivalează cu scăderea religiozităţii şi pe ce s-a bazat. Religiozitatea este un fenomen prea complex ca să fie testat cu un singur indicator, şi acela indirect, de încredere, după o scădere de două luni. Cumva paradoxal, o încredere crescută în Biserică poate echivala cu religiozitate, dar o scădere bruscă a acesteia îmi indică mai degabă nemulţumiri cu instituţia şi interfaţa ei umană decât cu fondul credinţei.

Să nu uităm că există diferite tipuri de religiozitate. Un indicator mai bun decât încrederea în Biserică este, de pildă, frecventarea acesteia. Un procent de abia 5-6% din populaţie spune că nu merge la biserică niciodată sau alege varianta nu ştiu/nu răspund. Desigur, e o diferenţă colosală între cei care merg regulat la biserică şi cei care merg doar la marile sărbători sau doar la evenimente ale familiei care presupun şi un ritual religios. Sunt diferite tipuri de religiozitate şi diferite tipuri de practică religioasă, dacă le vedem cu ochii sociologului. La fel cum, chiar între cei care merg frecvent la biserică, sunt unii care înţeleg mai bine, alţii mai puţin bine ce li se spune acolo; sunt unii mai superstiţioşi, mai „ritualişti”, alţii mai înclinaţi spre accentele spirituale ale practicii religioase. Dar rămâne faptul că imensa majoritate a populaţiei României simte că trebuie să aibă o raportare la religie. Situaţie greu de întâlnit în alte ţări europene.

În toată discuţia cu câtă încredere mai au românii în biserică din ultimele luni, la INSCOP ne-am pus problema câtă susţinere există la noi în ţară pentru predarea religiei în şcoli. E un indicator bun şi pentru o religiozitate pe care vrem să o vedem şi în cotidian, în afara legăturii cu organizaţia bisericească. Scorul general a fost de 86,7%, mult peste încrederea în biserică. Doar 10% nu erau de acord. Restul, nonrăspunsuri. Nu am intrat în chestiuni pedagogice – câte ore să fie, dacă să fie opţional, obligatoriu etc. Pur şi simplu, 86,7% dintre cetăţeni vor religia în şcoli. Foarte mulţi o consideră potrivită pentru ciclul primar, mulţi pentru cel gimnazial, unii chiar şi pentru liceu.

Dacă asociem graficul încrederii în biserică şi cel al frecventării bisericii constatăm că nu toţi cei care îşi declară încrederea sunt practicanţi în adevăratul sens al cuvântului. Dar asocierea religie-şcoală pare inteligibilă pentru toată lumea. Faptul că religia este văzută cu atât mai potrivită cu cât vârsta şcolară este mai mică ne arată că românii atribuie religiei un potenţial cert de educaţie morală, indispensabil pentru formarea personalităţii, mai ales la vârsta şcolară. Desigur, se poate vorbi şi despre faptul că, probabil, orele de religie nu sunt cele mai dificile. Părinţii se plâng mai puţin de religie decât de alte materii. Sunt câţiva ani buni deja de când orele de religie au început să fie ţinute de absolvenţi de teologie-asistenţă socială cu ceva mai mult tact pedagogic decât cei care le ţineau în anii 90. Până la urmă, poate că şcoala a recuperat şi pentru omul modern o parte din funcţia religiei.