Ne plângem că românii plecaţi aiurea, peste hotare, sunt persecutaţi de cei de-acolo şi nu sunt trataţi cu respect, dar şovinismul şi fascismul musteşte din piepturile româneşti mai ceva ca pe vremea lui Ceauşescu (de unde şi pleacă de altfel, prin ideologia fatidică a naţional-comunismului, de care vor trece eoni până să ne dezbărăm). Faptul este vizibil mai ales în Ardeal, unde tangenţa dintre cele trei naţionalităţi conlocuitoare conduce la multe asperităţi, iar oficialităţile, bineînţeles, ţin totdeauna partea majoritarilor, aşa cum au învăţat de la 1918 încoace (asta chiar dacă veţi auzi mereu altceva de la anumite televiziuni şi trusturi de presă specializate în manipularea şi deformarea adevărului, instanţe de multe ori de un naţionalism fetid).

Prin Proclamaţia de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, de la care ne pregătim să aniversăm 100 de ani, cei care au decis Unirea cu România s-au angajat la asigurarea drepturilor egale pentru toţi cetăţenii statului cu graniţe mărite, dar se pare că treaba asta a rămas, uneori, o simplă vorbă goală, un ideal irealizabil. Mai mult, alegerea anul trecut a unui preşedinte minoritar, sas în speţă, dădea speranţe şi în acest sens, dar, ca şi în alte domenii, acestea s-au dovedit deşarte. Se-aude, Klaus Johannis?

O condamnare care nu dovedeşte nimic

Şi mai e ceva, legat de ceea ce vrem să prezentăm în continuare. Au trecut aproape 9 ani de la declaraţia din Parlamentul României prin care preşedintele de atunci al ţării, Traian Băsescu, a condamnat oficial regimul comunist din ţara noastră (18 decembrie 2006), asumându-şi un Raport „Final“ (?!) redactat de o comisie condusă de Vladimir Tismăneanu, intitulată Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (sic). Cu ce efecte s-a lăsat această condamnare, ce s-a întâmplat concret în aproape un deceniu?

Au fost publicate câteva volume de documente şi studii, sinteze şi manuale de istoria comunismului, au fost iniţiate demersuri pentru organizarea de muzee ale comunismului, au fost urmăriţi penal şi trimişi în judecată câţiva torţionari ai Securităţii – ba chiar unul dintre ei care nu au murit încă a fost condamnat la închisoare în primă instanţă – şi s-a vorbit mult despre îmbunătăţirea vieţii foştilor deţinuţi politici anticomunişti prin creşterea indemnizaţiilor lor, dar prea puţine promisiuni s-au concretizat.

În vreme ce mulţi istorici de orientări şi sub influenţe politice diferite, simpatizanţi ori chiar membri ai diverselor partide, au propăşit practic pe spinarea victimelor, fiind plătiţi cu bani, funcţii, decoraţii şi burse şi/sau editând şi publicând cărţi după ce au făcut parte din comisiile prezidenţiale ale lui Traian Băsescu, situaţia multora dintre victimele comunismului nu s-a schimbat prea mult. Într-o ţară unde comunismul a fost condamnat prin discursuri oficiale sforăitoare, cu mare pompă (şi cu destul de mulţi bani cheltuiţi), dar practic numai propagandistic, fără niciun efect juridic serios pentru viaţa victimelor supravieţuitoare, sentimentul general al victimelor ca şi cel al publicului larg, ieşit de curând din nou în stradă din cauza exasperării faţă de mentalitatea şi atitudinea politicienilor şi autorităţilor publice, este de indignare, revoltă, frustrare şi manipulare, căci corupţia, abuzurile, nedreptatea şi reaua-voinţă, combinate cu superficialismul şi prejudecăţile naţionalismului etnocentrist, predomină încă.

Astfel, clasa politică în totalitatea sa nu a fost în stare, timp de 9 ani de când a fost condamnat ca „regim totalitar criminal“ comunismul, să elaboreze şi să adopte măcar o simplă lege de casare a condamnărilor politice, normă legislativă şi juridică cu care România era şi a rămas încă datoare moral faţă de cetăţenii săi şi pe care multe alte state foste comuniste au adoptat-o demult.

Dreptate, ochii plânşi...

Pentru a ilustra această realitate, prezentăm în continuare pe scurt un caz care ilustrează perfect nu doar indiferenţa şi incompetenţa politicienilor şi a consilierilor lor, a majorităţii funcţionarilor din tot sistemul social-administrativ, ci şi abuzurile şi maliţiozitatea justiţiei din România în anul 2015, la 8 ani de la admiterea ţării în UE şi în pofida menţinerii funcţionale a Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV).

Este povestea unei femei simple, victimă a regimului criminal totalitar comunist aparent condamnat de elita politică românească, căreia i se refuză nu doar dreptatea şi recunoaşterea calităţii de victimă a comunismului (deţinut politic), ci şi drepturile elementare garantate de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ba chiar un tratament uman şi o simplă consideraţie civică normală.

Liszkay Piroska (pe româneşte Paraschiva) provine dintr-o familie de origine etnică maghiară din judeţul Bihor. Tatăl ei a murit în anul 1961 la închisoarea Poarta Albă, fiind condamnat politic de regimul comunist român condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Acum câţiva ani, când doamna Liszkay a încercat să facă dreptate pentru numele tatălui ei mort în detenţie politică, s-a izbit de opacitatea şi împotrivirea înverşunată a unor judecători pe care nu-i putem considera altfel decât excesiv de naţionalişti, ca să nu spunem chiar şovini. S-a dovedit în acest mod – nu ne putem împiedica să gândim astfel – că, în România, dacă este maghiar, un om mort, chiar dacă a murit în detenţie la Poarta Albă, deci ca victimă a comunismului, făcând închisoare de două ori după ce s-a instaurat comunismul in ţară, nu merită nici măcar o minimă atenţie şi recunoaştere, sau altfel spus că în România nu valorează nimic viaţa unui ungur, fie acesta şi luptător anticomunist. Ce ne face să spunem asta? Tocmai tratamentul discriminatoriu la adresa acestei bătrâne faţă de alţi solicitanţi care bat la porţile justiţiei.

Statul a luat şi încă mai ia

Doamna Liszkay însăşi a suferit direct prigoana comunistă, fiind întemniţată timp de un an în penitenciarul Oradea la vârsta de 15 ani. Din acest motiv, acum doi ani a încercat la rândul ei să îşi găsească puţină dreptate şi pentru ea ca victimă a regimului represiv totalitar comunist românesc, dar din nou s-a lovit de obscurantismul judiciar, prin refuzul absurd şi îndărătnic al unui sistem judecătoresc pe care evidenţa îl arată ca nemilos şi nedrept, neglijent, imoral şi corupt.

Ca fiică a unui fost deţinut politic, potrivit legislaţiei româneşti, d-na Liszkay ar putea beneficia de nişte gratuităţi în conformitate cu Legea nr. 118/1990, însă a încercat să ceară direct pe numele ei aceste drepturi reparatorii, pe cale administrativă, tocmai pentru că din pricina statului român comunist a rămas cu doar patru clase primare. Rezultatul: Casa de Pensii din Oradea i-a respins cererea fără jenă şi fără prea multe explicaţii, dar desigur cu drept de apel la Tribunalul Bihor. Anul trecut, în 2014, Tribunalul Bihor a respins cererea ei pe motiv că nu a făcut plângere prealabilă, ceea ce demonstrează fie că judecătorii nici nu citesc dosarele, fie că sunt complet răuvoitori ori ignoranţi.

Doamna Liszkay, aflată la o vârstă înaintată, nu ştie prea bine româneşte (nici nu avea cum, din moment ce statul român, în varianta comunistă, i-a distrus anii tinereţii, aruncând-o în închisoare şi privând-o de accesul la educaţie) şi cu atât mai puţin are cunoştinţe de drept, dar în Oradea, potrivit legii, ar fi avut dreptul de a se adresa în limba maghiară instanţei pentru ca măcar să înţeleagă solicitările instanţei şi ce trebuie să facă. Însă instanţa nu a ajutat-o cu nimic şi nu şi-a îndeplinit rolul activ, arătând de fapt un profund şi total dispreţ şi dezinteres faţă de acest justiţiabil – ne putem gândi – tocmai din cauza originii sale etnice (poate chiar şi a celei sociale sau religioase).

Unul erou, altu-n mizerie

Sperăm ca măcar în data de miercuri, 18 noiembrie 2015 (peste două zile), în recursul care se va judeca la Curtea de Apel Oradea, cea despre care vorbim să afle mai multă corectitudine, mai multă omenie şi mai puţină neglijenţă, prejudecată şi naţionalism orb şi fără sens.

Ni se pare extrem de relevant să semnalăm faptul că doamna Liszkay Piroska a fost condamnată cu acelaşi articol penal ca şi domnul Petre Mihai Băcanu. Cu toate acestea, între cei doi diferenţa de tratament este enorm: domnul Băcanu este astăzi considerat un erou naţional în România, iar doamna Liszkay doar o simplă babă unguroaică, vag alfabetizată şi cu părintele ucis în temniţa de la Poarta Albă, care nu merită nimic, nici măcar să i se acorde din partea judecătorilor atenţia şi asistenţa minimă ca să înţeleagă de ce nu primeşte absolut nimic după tot chinul ei şi al familiei sale din anii comunismului.