Romaniada intelectuală, „politiques de l`amitié”: De la moftul român la Troia diplomatică

„Unii, domnule, zâmbesc şi când trebuie şi când nu trebuie. Eu tac şi când trebuie şi când n-ar trebui”(Octavian Paler). Astăzi nimeni nu mai tace. Nimeni nu mai scrie fără să tacă.

Cei mai mulţi zâmbesc cu subînţeles. Se aud freamăte, urlete, frustrări, unele demne de provincialitatea unei Troia diplomatice... Mi-e dor de ficţiunile curate, nu de cele care fac din politică balade cu grauri şi haiduci. De cărţile bune, cu pagini neaoşe; de înţelepţi şi nu de intelectuali de turmă; de „cei mari” pe care îi puteai privi cu o frică bună, patriarhală, înţeleasă ca ruşinea din bună creştere faţă de părinţi. Deseori, mi-e dor şi de zarva coaptă la foc stins, a polemicilor cordiale, ori de anii în care aveai pofta unei desăvârşiri fără vină, când trecând pe lângă cei care şi-au trăit viaţa într-un crâng de neajunsuri şi de bucurii, le găseai încă glasul pur şi istoria scrijilită pe pomeţii lor tencuiţi de roşeaţa suflării de altă dată. Şi atunci, ai fi vrut ca ceasului să îi pice acele, zilele să fie scurte şi nopţile albe, ca vorba lor să devină ispravă...Isprava ta de viaţă. 

Pe vremuri, toate astea erau cotidiene. Iar astăzi poartă laolaltă un habitat paseist. Circulă un soi de holeră de sticlă: dincolo de ecrane, pe străzi pavate cu ani îngrămădiţi de necredinţe, prin foruri, prin pieţe, dincolo de noi, aici şi acolo, mai puţin nicăieri, toţi au uitat să zâmbească şi nu se mai opresc din vorbit.

Vocile de la tribună au adoptat un trend politic de tip „fast-time”. Declaraţii la minut, ironii sintetice glisante, apelative convertite în invective de bazar, toate acestea au transformat ocaua românească într-un bir discursiv. Nu e de mirare că în vreme, spectacolul politicii în treizeci de secunde, neputând să renunţe la flash-urile dialogale, a avut nevoie de un hibrid compensatoriu de argumentare şi notorietate, de bună credinţă şi cultură. Deşi principial este de dorit, pragmatic, evoluţia parteneriatului dintre autoritatea intelectuală şi puterea politică rămâne o conjuncţie autohtonă nereuşită. De ce se întâmplă toate acestea?

Nu e de mirare că parada asta de cuvinte bezmetice şi goale ne-a aruncat într-o cetate ca de pe vremea lui Borgias: fiecare îşi duce viaţa lui boemă într-o Roma plină de belşug şi lipsită de apă, mâncând cărbuni cu lingura de aur.. Rolul intelectualului „de la curte” s-a democratizat. În vreme, a devenit o pedanterie lipsită de şarm.

Ei bine, „în revolta cea mai recentă, intelectualul a descoperit că masele nu mai au nevoie de el pentru a dobândi cunoaşterea: ele ştiu perfect, fără nicio iluzie; ele ştiu cu mult mai bine decât el şi sunt cu siguranţă capabile să se exprime. Dar există un sistem al puterii are blochează, interzice şi invalidează acest discurs”, după cum recunoaşte Michel Foucault într-un interviu cu Gilles Deleuze. Practica discursivă a falsei solidarităţi instituie, astfel, politica paşilor mărunţi. Discursul trebuie să fie rostit de unul de-al lor, dar care poartă chipul celor mulţi, întristaţi şi revoltaţi. Cineva trebuia să rescrie, în plină comedie diplomatică, scenariul caragialesc:

„Eu: Ce era azi la Cameră?
Dl. deputat: Mofturi!”

(Moftul Român, Ion Luca Caragiale)

„Noul sol”, înţeleptul urbei cosmopolitane, a fost nevoit să prefacă pâinea şi circul în dieta unei slăbiri de putere a celor care creând o întreagă avangardă socială prin protestele lor, purtau parcă spiritul nesăbuit al vremii. Mai mult decât atât, erau chiar vocea timpului lor. „Politica de cor”, a comunităţii, a fost substituită cu oratoria febrilă a intelectualului care trărind iscoada celor „de la lume adunate şi iarăşi către lume date”, primea sarcina cea mai ingrată: aceea de a convinge, pe cât e cu putinţă, că jocul de la tribună nu e un spaţiu al judecăţilor estetice. Sau, ca să fim înţeleşi, nu e nici măcar o horă de mofturi. De multe ori, în politică, „Da” şi „Nu” orchestrează câte-un moft.

Diplomaţia capriciului naşte sacrificii: intelectualul, ca regizor al vieţii publice, un mediator şarmant şi iscusit, face pactul faustic „cu cei mari” într-un mod gratuit. Trocul e simplu şi aparţine vizualului: domesticeşti practica politică prin reforma unui proiect intelectual, aruncând pe scenă imaginea unui actor popular. Acestuia din urmă îi rămâne însă un singur merit: vorbind în numele celor neîndreptăţiţi, numai el poate să pocăiască avangarda printr-o simpatie de curtoazie. De fapt, fiecare intelectual care devine ocaua unui program politic nu face nimic altceva decât să răstălmăcească vorbele lui Rosseau către Voltaire: „Vă urăsc, domnule, pentru că aşa aţi vrut-o; dar vă urăsc cu pasiunea celui care încă ar fi putut să vă iubească, dacă aţi fi dorit-o” .

Până aici, scenariul pare coerent. Aţi uitat însă esenţa: este prea puţin probabil ca în mâna cărturarilor de urbă să stea jobenul care va scuti lumea de o fărâmă de tristeţe. Dar toţi sunt oameni până la capăt iar afinităţile unora dintre ei transformă transformă romaniada intelectuală în ceea ce, printr-un program de complezenţă, am putea numi, nu cu multă dibăcie, „les politiques de l`amitié”. Bestiarul puterii mioritice nu se întinde decât de la epoca moftului român la Troia diplomatică. Un singur lucru rămâne fără de culpă: normalizarea conduitei publice şi a tonului care suportă dialogul social sunt cu putinţă într-o tensiune moderată graţie unor discursuri pe care intelectuali de tot felul le rostesc de la tribună pentru a face din comunitate un spaţiu rezonabil de coabitare.

Dar pentru că unde sunt mulţi, puterea creşte, rămânând de văzut ce este ea, cu bune şi cu rele, să nu uităm că „în genere, naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, ruşii - nihilismul, francezii - l'engouement, spaniolii - morga, italienii - vendetta ... românii au Moftul! Trăiască dar Moftul român!”