În perioada comunistă, femeile au fost „promovate“ alături de bărbaţi la strung, în fabrici şi uzine, pe şantierele patriei, cele de la sate şi-au înlocuit portul popular cu salopeta albastră ori baticul legat la spate cu casca de protecţie. În locul cîntecelor populare, ţărăncile ascultau atunci, la brigăzile artistice ambulante din fabrici şi uzine poezii proletcultiste de genul „Clipă stai, opreşte-ţi zborul/Se prăvale compresorul."

La prima vedere, femeile aveau aceleaşi drepturi ca şi partenerii lor de viaţă. În realitate însă, discriminarea şi violenţele pe care le suportau din partea bărbaţilor, şi nu doar a bărbaţilor lor, ci şi a maiştrilor, a şefilor de echipă, a inginerilor calificaţi la locul de muncă erau ascunse, ţinute sub tăcere. Frica şi, de multe ori, ruşinea le opreau să reclame abuzurile. De altfel, cui puteau cere ajutor? Organelor partidului? Dar chiar organele sufereau de misoginism, asta pe de o parte, iar pe de altă parte servanţii comunismului, politruci, miliţieni şi alte specimene erau ei înşişi agenţi ai discriminării şi violenţei asupra femeilor. În forul lor intim le dispreţuiau.

Femeile de la ţară, obişnuite să rabde bătaia, injuriile, umilinţele, se confesau rudelor, iar uneori nici măcar acestora. Trăgeau în continuare la jugul familiei, pregătite să fie din nou lovite. Aşa au ştiut dintotdeauna, că bărbatul este autoritatea în familie. Chiar şi acum, în multe sate, femeia merge cu doi paşi în urma bărbatului atunci cînd cei doi se duc la o nuntă, la un botez ori la biserică. Tradiţia realităţilor reprobabile se pare că rezistă întotdeauna mai mult decît aceea a realităţilor benefice.

Pînă şi violulului i se găseşte justificare

Un raport UNICEF publicat în luna martie a acestui an arată că, la nivel global, una din 20 de adolescente cu vîrste între 15 şi 19 ani a fost victima unui viol. Acelaşi raport precizează că suicidul este a doua cauză de deces în cazul adolescentelor din aceeaşi grupă de vîrstă. Egalitatea de şanse a tinerelor se încheie prin suferinţa provocată de una dintre cele mai cumplite traume sau prin curmarea vieţii. Statisticile nu pot cuprinde desigur nici milioanele de destine frînte şi nici pragul fatidic dintre viaţă şi moarte. Nici suferinţa părinţilor şi nici abrutizarea violatorilor, care de multe ori scapă cu pedepse mult prea mici.

Un sondaj de opinie realizat de Comisia Europeană în 2016 relevă faptul că 55% dintre români cred că violul poate fi justificabil – media europeană este de 27%. Din datele Poliţiei aflăm că în România se înregistrează în medie 5 cazuri de viol pe zi. Ce anume justifică violul, în accepţia românilor? Consumul de alcool şi droguri, purtarea de haine „provocatoare" de către victime şi, în fine, situaţia în care victima merge de bună voie acasă cu violatorul. În cazul justificării violului prin consumul de alcool şi droguri, sînt mai multe femei decît bărbaţi care scuză abuzul sexual. Nu avem date pe grupe de vîrstă care să ofere un tablou în acest sens.

În ceea ce priveşte violenţa domestică împotriva femeilor, 96% dintre români cred că este inacceptabilă. Asta, la nivel declarativ, pentru că peste 20% dintre respondenţi cred că femeile exagerează atunci cînd depun plîngere la poliţie, alţii spun că violenţa e provocată de victimă şi aproape o treime susţin că bătaia e o chestiune privată, altfel spus că „rufele se spală în familie.“ Dar cu bîta.

Femeile în politică

Cu un procent de 35% de femei-manager, România se apropie de media europeană de 37%. În ceea ce priveşte femeile angajate în politică, cele care fac parte din parlament, din guvern sau din administraţiile centrale şi locale, aici situaţia e diferită, procentele fiind net inferioare. Cu toate acestea, dacă ne gîndim că în 1990 femeile politician erau doar o pată de culoare pe planşeta Iliescu-FSN, lucrurile au evoluat într-un ritm destul de alert.

O explicaţie a absenţei femeilor de pe scena politică în primii ani după ’89 este aceea că politrucii, securiştii sau miliţienii au aterizat în haită din comunism în postcomunism, împărţindu-şi între ei funcţiile „masculine“ pe care le deţinuseră în regimul lui Ceauşescu. Sigur că o serie de Ana Pauker au supt şi ele la sînul regimului totalitar, dar numărul acestora era net inferior celui al bărbaţilor. Egalitatea dintre sexe pe tărîmul politicii, recitată de comunişti, era doar o lozincă.

Violenţa asupra femeilor se manifestă în diferite moduri, nu trebuie neapărat să lase urme. Violenţa psihică este unul dintre acestea, care duce la depresii sau la afecţiuni psihice mult mai grave, de unde nu mai e cale de întoarcere. Traumele duc la pierderea stimei de sine şi de cei apropiaţi, copiii devin o povară şi, dintr-o femeie puternică, voluntară, în urma agresivităţii verbale sau a indiferenţei bărbatului, administrate ca picătura chinezească, persoana în cauză ajunge într-un spital de psihiatrie. O povară pe care agresorul trebuie să o poarte. Pentru unii este, din păcate, un trebuie facultativ.

George Arun - Deutsche Welle