România în Uniunea Europeană: ce-am sperat şi ce-am aflat după şapte ani
0
Pe 1 ianuarie 2007, România intra în Uniunea Europeană şi milioane de români visau cu ochii deschişi: călătorii, locuri de muncă mai bune, bani mai mulţi. De Ziua Europei, la 7 ani de la acele momente, euforia iniţială s-a mai cuminţit. În locul tonelor de bunăstare aşteptate, românii au descoperit fericirea la pipetă.
În martie 2007, la numai două luni de la intrarea României în Uniunea Europeană, Fundaţia pentru o Societate Deschisă publica două Eurobarometre. Realizate în 2002-2003 şi 2005-2006, cele două sondaje aveau ca principal obiectiv să dezvăluie starea de spirit, impresiile şi, de ce nu?, speranţele românilor în pragul unei aderări aşteptate cu sufletul la gură.
Rezultatele erau pro-europene într-o măsură covârşitoare. Ba, chiar, după cum se specifica în concluziile celor două studii amintite, „suportul populaţiei româneşti pentru proiectul integrării este superior celor atinse în alte state recent pătrunse în structurile europene sau chiar în ţările cu statut mai vechi de membru“.
Drumul până aici nu fusese unul scurt şi nici pe departe facil. De la „Noi nu ne vindem ţara!“, celebra scandare de la începutul anilor 1990, şi până la studiile de la mijlocul anilor 2000 păruseră să treacă adevărate secole, să se schimbe zeci de generaţii şi de mentalităţi. În fapt, abia se scurseseră 15 ani. Decisivă însă fusese criza economică profundă în care intrase România odată cu schimbarea regimului politic. În timp ce alte ţări ieşite din comunism reuşeau să „se urce“ în trenul european, acesta staţiona nelimitat în drum spre România.
Gata cu „Generaţia de sacrificiu“!
Însă, în preajma aderării, lucrurile deveniseră clare. Potrivit celor două Eurobarometre, 63% dintre specialiştii cu studii superioare se declarau pro-aderare la UE. La fel şi 61% dintre studenţi. Oportunităţile erau clare: studii în afară, meserii mai bune, salarii mai mari. Deci, viitor mai bun.
Aşa puteau fi înţelese şi alte două puncte-cheie din cele două studii: adeziunea puternică venea din partea celor cuprinşi între 25 şi 34 de ani (71%), iar zonele din care această susţinere provenea erau oraşele mari (57%). Românii presimţeau un viitor mai bun. În sfârşit, după crize economice succesive şi după ce auziseră, periodic, sintagma „Generaţie de sacrificiu“, tinerii din România zăreau uşa către noi oportunităţi.
Ce s-a întâmplat cu acest enorm capital de speranţă (unic, probabil, după decembrie 1989) investit de români în aderarea la Uniunea Europeană? Ce s-a ales de proiectele de viitor? Au fost răsplătiţi visătorii, sau trataţi, în cel mai pur spirit modern, cu o doză generoasă de cinism? Şi, mai ales, ce-şi închipuiau aceştia că vor găsi şi peste ce au dat, în realitate?
„Weekend Adevărul“ vă propune acum, de 9 mai 2014, Ziua Europei, un scurt inventar al poveştilor câtorva români. Integrarea în UE, din 1 ianuarie 2007, s-a intersectat, într-un mod sau altul, cu destinul acestora. Cum şi mai ales ce s-a schimbat după această întâlnire mult-aşteptată?
O mamă în dificultate
Pe 23 februarie 1996, Carmen Gherca năştea un băieţel. Câţiva ani mai târziu, într-un cabinet medical de specialitate, mama afla că băiatul ei suferă de autism. Avea să fie momentul în care viaţa femeii prindea o turnură de 180 de grade. Brusc, tot ceea ce păruse prioritate până la acel moment devenea nesemnificativ sau facil de amânat. Unicul obiectiv al lui Carmen Gherca era acela de a-i oferi o viaţă mai bună fiului.
Treptat, a ajuns să cunoască şi alţi părinţi cu probleme similare. Fiecare plin de speranţă, dar străduindu-se, zi de zi, să-şi facă loc în hăţişurile unei lumi în care birocraţia, ignoranţa sau nepăsarea la adresa sorţii acestor copii bolnavi erau cuvinte de lege.
Carmen Gherca nu s-a lăsat însă descurajată. Mai mult, a hotărât să se arunce cu capul înainte, decisă că poate participa la o schimbare majoră. În 2003, la iniţiativa fundaţiei „Star of Hope Romania“, a luat parte la înfiinţarea filialei din Iaşi a Asociaţiei Naţionale pentru Copii şi Adulţi din România.
Scopul asociaţiei, pe lângă organizarea a diverse manifestări cu scopul de a explica oamenilor ce este autismul şi cum se poate lupta cu el, era acela de a contribui la elaborarea unui cadru legislativ în care cei afectaţi să aibă o şansă la un viitor mai bun.
Drumul a fost lung şi anevoios, desigur, preluând modelul românesc, însă, pe 26 octombrie 2010, Carmen Gherca se afla în Parlamentul European, gata să-şi susţină cauza. Până la acel moment se luptase în van cu legislaţia românescă în domeniu, depusese memorii peste memorii, organizase dezbateri. Toate fără vreun rezultat. Când Comisia de Petiţii a Parlamentului European a declarat admisibil memoriul trimis, Carmen Gherca a exultat. Până la urmă, schimbarea devenea, totuşi, posibilă.
Conţinutul unui memoriu
În petiţia depusă, Carmen Gherca atrăgea atrăgea atenţia că, în România, drepturile copiilor cu autism, ale celor cu dizabilităţi, nu sunt respectate, că legislatia este discriminatorie şi ineficientă şi că părinţii nu sunt ajutaţi, financiar, să-şi îngrijească micuţii.
„În declaraţia pe care am susţinut-o în faţa comisiei, am menţionat că, înainte de a solicita sprijinul Parlamentului European, am întreprins nenumărate demersuri în ţară, în încercarea de a conştientiza opinia publică faţă de problemele persoanelor cu cerinţe speciale şi am trimis numeroase petiţii şi memorii celor care ne reprezintă: politicieni, parlamentari, miniştri. Am subliniat că legislaţia se limitează însă la enunţarea unor principii generale, fără a stabili modul lor de implementare. Practic, copiii cu autism, copiii cu dizabilităţi grave, nu sunt primiţi în şcoli, nu li se acordă tratament de specialitate sau medicamente, trăiesc, împreună cu familiile lor, din venituri reduse. În privinţa adulţilor, lucrurile erau şi mai grave: aceştia nu numai că nu mai primeau diagnosticul de autism, din cauză că în legislaţia românească acest diagnostic se stabileşte după criterii eronate, dar nu puteau avea un loc de muncă şi stăteau acasă în grija părinţilor bolnavi şi bătrâni“, povesteşte Carmen Gherca.
Toate cerinţele femeii erau drepturi prevăzute în Constituţia României, dar şi în articolul 14 din Cartea Drepturilor Fundamentale, însă situaţia de la faţa locului era una dramatică. În mediul rural, părinţii celor afectaţi de autism nu numai că nu aveau acces la cursuri sau terapii specifice, dar nu deţineau nici măcar informaţii de bază, despre ce înseamnă această afecţiune şi ce se poate face pentru ameliorarea ei.
La oraşe, mamele care erau nevoite să stea acasă, alături de copiii lor, nu-şi primeau cu lunile salariile de asistent personal, fiind în imposibilitatea de a munci. În plus, autorităţile aveau în dezbatere o modificare legislativă care impunea unui asistent personal să aibă în grijă două persoane cu handicap, pentru a beneficia de salariul întreg. În cazul în care sub custodia sa intra o singură persoană afectată, salariul asistentului urma să fie înjumătăţit, la 50 de euro.
Practic, copiii cu autism, copiii cu dizabilităţi grave, nu sunt primiţi în şcoli, nu li se acordă tratament de specialitate sau medicamente, trăiesc, împreună cu familiile lor, din venituri reduse. - Carmen Gherca, în petitţia către Parlamentul European
Toate chestiunile semnalate ţin de competenţa exclusivă a autorităţilor naţionale române. Comisia nu este în măsură să instituie un mecanism specific de control. - Răspunsul autorităţilor europe
Totul se pierde, nimic nu se transformă
Camen Gherca, alături de fiul ei, Robert FOTO: ARHIVA PERSONALĂ
Cu 18 zile înaintea prezentării memoriului în faţa Parlamentului European, pe 8 octombrie 2010, Carmen Gherca primea o înştiinţare oficială din partea autorităţilor de la Strasbourg.
Acestea anunţau că cererea femeii fusese admisă şi că toate problemele ridicate erau valide. Cu toate acestea, se preciza în înştiinţare, legislaţia europeană prevedea sancţiuni numai în cazul discriminărilor pe bază de handicap ce apăreau pe piaţa forţei de muncă. Cu alte cuvinte, viza discriminarea pe motive de handicap numai în momentul în care acesta survenea ca obstacol în faţa obţinerii unui loc de muncă.
„Toate chestiunile semnalate de petiţionară, care se referă la descentralizarea aplicării legislaţiei naţionale în domeniu, dreptul la indemnizaţii, accesul la informaţii şi transparenţă, lipsa resurselor financiare şi a accesibilităţilor pentru transport, ţin de competenţa exclusivă a autorităţilor locale şi naţionale române; prin urmare, Comisia nu este în măsură să instituie un mecanism specific de control sau de raportare cu privire la aceste aspecte“, se preciza în răspunsul Comisiei de Petiţii.
În încheiere, autorităţile europene se angajau însă să semnaleze problemele către omologii din România (guvern, autorităţi centrale şi autorităţi locale), promiţând o monitorizare eficientă a răspunsului dinspre Bucureşti.
Solicitarea inutilă
Pe 6 decembrie 2010, Comisia de Petiţii trimitea o scrisoare adresată lui Ioan Botiş, la acel moment ministru al Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. Semnată de preşedinta Comisiei, Erminia Mazzoni, solicitarea atrăgea atenţia asupra problemelor grave ridicate de către Carmen Gherca, preciza din nou lipsa de autoritate absolută a europenilor în această problemă şi se încheia astfel: „Aş aprecia în mod deosebit dacă ne-aţi putea informa cu privire la măsurile luate de autorităţile române pentru a împiedica deteriorarea situaţiei acestei categorii de copii şi pentru a asigura că legislaţia în vigoare este pusă în aplicare în mod adecvat“.
A fost ultima corespondenţă de acest tip primită de Carmen Gherca în problema pe care o ridicase. Urmările sunt uşor de anticipat: legislaţia în vigoare continuă să fie aceeaşi, situaţia copiilor afectaţi de autism nu s-a schimbat deloc, a părinţilor acestora identică, iar dramele din spaţiul rural sunt, în continuare, cu miile, neştiute şi nespuse de nimeni.
O lună mai târziu, în ianuarie 2011, pe principalul forum românesc dedicat părinţilor cu copii afectaţi de autism, unul dintre utilizatori, membru într-un ONG de profil, scria următorul mesaj, plin de amărăciune şi de învăţăminte: „Mă întreb: dacă domnul ministru Ioan Botiş, având şi scrisoarea trimisă de Parlamentul European, nu a binevoit încă să colaboreze la elaborarea unor norme la o lege intrată în vigoare, ce ar mai trebui să facem? Ce ar trebui să facem dacă nici măcar o lege sau o instituţie ca Parlamentul European nu-l pot determina să reacţioneze?“.
Ioan Botiş a fost eliberat din funcţia de ministru al Muncii în 20 aprilie 2011. Şi ,ca să arate cât de importantă a fost pentru dânsul reacţia europenilor, ultima sa măsură ca ministru a fost cea de a emite un ordin prin care bloca accesul la toate informaţiile din contractele de finanţare POSDRU (fonduri disponibile de la UE), inclusiv la cele din proiectul în care era implicată soţia sa.
Ce ar trebui să facem dacă nici măcar o instituţie ca Parlamentul European nu-i poate determina să reacţioneze? Dana, utilizator al forumului autism.ro
Călătorie în trecut: pasagerul fără paşaport
„Stimaţi călători! Pentru fluidizarea traficului, vă invităm să folosiţi şi ghişeele destinate cetăţenilor Uniunii Europene. Vă mulţumim pentru înţelegere!“ A fost primul mesaj auzit de românii adunaţi în Aeroportul Internaţional „Henri Coandă“, din Bucureşti, în prima dimineaţă din 2007. Avionul spre Frankfurt, Germania, se pregătea de decolare. Era primul zbor către Europa, în care pasagerii români nu mai aveau nevoie de paşapoarte. România intrase în Uniunea Europeană.
Printre pasagerii ce fremătau de nerăbdare la acel moment se afla şi Bujorel Prelipceanu, din Botoşani, alături de soţia sa. Destinaţia finală a celor doi era Londra, unde urmau să-şi revadă băiatul, plecat la muncă în străinătate. În acea noapte, de început de 2007, cei doi soţi făcuseră Revelionul aproape de Piaţa Romană, în aşteptarea autobuzului 783, cel care leagă oraşul de aeroport.
Aveau la ei şi paşaportul şi buletinul (la sugestia băiatului, care nu era încă sigur că autorităţile se puseseră la punct cu integrarea României în UE) şi se pregăteau de prima călătorie cu avionul. Astăzi, recunosc că niciunul nu-şi închipuiau că vor lua parte la un astfel de moment. „În 1989, spuneam că o să pice Ceauşescu, dar nu ne aşteptam să cadă şi comunismul. A picat, până la urmă, totul: şi cozile acelea oribile şi barierele pentru tinerii care nu se puteau realiza unde voiau“, spune Bujorel Prelipceanu.
Ploaia de la Londra
Ce a rămas din acea noapte magică din ianuarie 2007? Amintirile, în primul rând. Senzaţia aceea că lumea se deschidea în faţa ochilor noştri şi că totul devenea permis.
Cum stau lucrurile astăzi? Ceva mai moderat, spune domnul Bujorel Prelipceanu. Călătoria în străinătate a devenit o banalitate, gata, ne-am obişnuit cu ea. Băiatul a vrut să rămână în Anglia, dar nu s-a putut. N-a mai mers treaba şi s-a întors. Şi, după cum era de aşteptat, lucrurile nu stau chiar ca pe roze în Botoşani. Viaţa e grea, banii sunt puţini, locuri de muncă abia găseşti. „Îmi amintesc ce fericiţi am fost atunci, când ne-am reîntâlnit. Abia îl mai recunoşteam! Şi mai ţin minte că la Bucureşti era frig tare de tot şi la Londra ploua, când am ajuns noi“, povesteşte Bujorel Prelipceanu.
Integrarea ţăranului român: cum moare o iluzie
Mihai Dumitru, căruţaş din satul Radu Vodă, Călăraşi, fost sudor, în prezent eurosceptic FOTO: ADEVĂRUL
Un capitol important din Eurobarometrele citate la început se leagă de modul în care persoanele din mediul rural românesc se raportau la iminenţa aderării la UE. Citite astăzi, rezultatele studiului par cu adevărat spectaculoase. Dincolo de o eventuală reacţie de neîmplinire pe care o poţi simţi, raportând aşteptările de atunci cu rezultatele „din teren“, de astăzi, ieşită din comun era speranţa extraordinară a unor oameni simpli, preocupaţi, în majoritatea timpului, de subzistenţă, într-un concept mai mult sau mai puţin facil de corelat cu realitatea.
Aşadar, la nivelul lui 2006, cu un an înaintea integrării în UE, 52% din locuitorii din mediul rural românesc aveau o încredere ridicată în aderare. Mai mult, 69% (în 2002) şi 72% (în 2005) afirmau că, dacă integrarea s-ar face pe bază de vot, şi-ar da acordul imediat. Sursele de informare ale acestor oameni erau, potrivit aceloraşi studii, „televiziunea, radioul, discuţiile cu rude, prieteni, colegi, ziarele cu apariţii zilnice şi, într-o proporţie mai mică, internetul, cărţile, broşurile şi pliantele“.
Optimism fără perdea
De cealaltă parte însă, aproximativ 23% dintre cei chestionaţi afirmau că nu prezintă niciun interes în problema integrării europene. Iar media gradului de cunoaştere cu privire la Uniunea Europeană era destul de scăzută în rândul sătenilor: 3,2 în 2002 şi 3,6 în 2005 (unde, pe o scală de la 1 la 10, 1 semnifica necunoaşterea totală, iar 10 cunoaşterea totală).
Practic, după cum reiese din studiile citate, spaţiul rural românesc era puternic divizat în două categorii: cei preocupaţi şi dornici de integrarea în UE şi cei pentru care nici problema în sine, nici consecinţele acesteia nu reprezentau vreo importanţă. Aproximativ 67% dintre cei situaţi în prima categorie considerau că viaţa va fi mai bună după aderare, iată, în aceste cifre, adevărata măsură a optimismului din acele vremuri. În fine, să enumerăm şi cele mai importante cinci schimbări pe care oamenii de la ţară credeau că le vor simţi, odată cu aderarea României: cresc şansele de a vinde produse din gospodăria proprie, cresc subvenţiile pentru agricultură, se măreşte posibilitatea de a înfiinţa propria firmă agricolă, cresc şansele tinerilor din sat la un loc de muncă şi cresc veniturile personale şi ale gospodăriei.
După 6 ani
În 2013, Ioana Petre, cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Române, prezenta un studiu numit „România rurală şi integrarea europeană“. La finalul acestuia, erau enumerate câteva stări de fapt din România acelui an, numai bune de pus în balanţă cu aşteptările descrise anterior.
Astfel, scria Ioana Petre, presupusa tranziţie de la o agricultură centralizată la o economie de piaţă s-a făcut „haotic, total nesatisfăcător şi necorespunzător, având, cel mai adesea, un efect de distrucţie“. Imperativul creşterii economice agro-alimentare lipsea cu desăvârşire, capitalul uman se degradase dramatic (atât din perspectiva pregătirii profesionale, cât şi din cea a educaţiei şi a îmbătrânirii), iar protecţia resurselor de mediu (una din cerinţele principale ale dezvoltării spaţiului rural) era la pământ. Vezi cazul „Delta Dunării“.
Bine aţi venit la ţară!
Dincolo de datele reci ale unui studiu realizat sub oblăduirea Academiei Române stau însă faptele. Ieşiţi din oraşe, mergeţi în zonele rurale ale României şi veţi observa, în mare, aceleaşi lucruri. Bunăoară, faceţi ca noi, şi luaţi drumul pe A2 („Autostrada Soarelui“). Mergeţi vreo 50 de kilometri şi ieşiţi de pe şoseaua principală. Sunteţi în judeţul Călăraşi, România. Mergeţi prin satele ce vă ies în cale şi priviţi în jur.
În Nuceţu, Radu Vodă şi Vlad Ţepeş, timpul pare a se fi oprit în loc. Afară e primăvară, ar trebui să zăreşti la tot pasul oameni roind prin gospodării sau la muncile câmpului, în schimb totul pare mort şi abandonat. Case părăsite şi schelete de vile începute, dar omorâte în faşă de criza economică se văd la tot pasul. Crâşmele sunt pline, iar singurele teme politice importante pentru oameni sunt conflictul dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta şi războiul din Ucraina.
Niciunul nu acordă vreo atenţie zilei de 9 mai: majoritatea nu ştiu ce semnifică şi, oricum, problematica europeană nu pare să aibă niciun sens pentru oamenii aceştia care trăiesc într-o sărăcie lucie, delectându-se cu pahare pline de alcool cu coloranţi.
Discuţie lângă o căruţă
Pe Mihai Dumitru l-am găsit înhămându-şi măgarul la căruţă. Se pregătea să se ducă la un vecin, de la capătul celuilalt al satului Radu Vodă, să-i ducă nişte ţevi vechi. Discuţia a avut loc cu Dumitru scuipând cuvintele în sincron cu câteva lovituri de picior adresate animalului ce refuza să se domolească.
Mihai Dumitru nu a fost unul dintre cei peste măsură de entuzismaţi de aderarea la UE. N-a crezut că viaţa i se va schimba în bine. „Adică mă mai gândeam la ceva mai bun, dar aşa... Nu mi-am făcut eu planuri multe“, spune bărbatul.
Trăieşte de la o zi la alta, îi place să mai şi bea, după cum singur recunoaşte, şi cam atât. Viaţa sa nu are planuri de viitor care să depăşească două-trei zile şi pare a-şi fi pierdut definitiv speranţele la ceva mai bun. Doi din cei trei băieţi i-au fost plecaţi la muncă în străinătate. Amândoi în Italia, amândoi s-au întors, că nu se mai putea. Unul e la Slobozia, altul la Bucureşti. „Dracu’ ştie ce fac, că p’acasă nu mai dau“, spune amărât Dumitru.
Bărbatul a fost sudor la viaţa sa, lucra la oraş, pe vremea lui Ceauşescu. Trăieşte dintr-o pensie de „exact 428 de lei“, pe care o mai rotunjeşte, când e să fie, cu diverse lucrări pe la casele bogătanilor de la oraş care şi-au făcut vile prin zonă. Aşa e viaţa prin părţile astea ale ţării, la mica ciupeală.
Cum privea presa aderarea la UE
Aşa arăta prima pagină a ziarului „Adevărul“ de după integrarea în Uniunea Europeană
„Peste numai trei zile, România va fi membră cu drepturi depline în marea familie a Uniunii Europene. […] Integrarea va însemna, cu siguranţă, prosperitate pe care atât noi, cât şi bulgarii trebuie să ne-o câştigăm. Evident, prin muncă şi seriozitate. Drumul către acest deziderat nu-l vom parcurge însă singuri. Instituţiile europene ne vor facilita acest efort. 26 de popoare – unele mai bogate, altele în căutarea prosperităţii – vor fi alături de noi şi ne vor susţine aşa cum şi România va putea probabil să o facă atunci când va avea ocazia.“
Asta scria „Evenimentul zilei“ la 30 decembrie 2006 într-o „ediţie istorică“ ce sărbătorea ultima steluţă de pe steagul Uniunii Europene – steluţa tricoloră. Presa vorbea în cuvinte elogioase despre marea familie europeană şi privea cu nădejde către Vest. Ba chiar entuziasmul mergea până la naiva speranţă că România va fi, la rândul ei, un sprijin pentru alte state, chiar mai sărace decât ea.
10 ani de aşteptare
La aproape 10 ani de la summitul statelor membre UE cu ţările candidate la aderare (n.r. – 27 iunie 1997, Amsterdam), unde România a obţinut statutul de candidat, după o mulţime de reforme şi încerări de reforme, lungul drum către aderare ajunsese la final. Iar la final se vedea multă, multă speranţă. De la 1 ianuarie 2007, România avea să trăiască bine.
Ziarul „Adevărul“ relata despre oamenii care au ieşit în stradă de Revelion să-şi sărbătorească noul nume de familie, european – chiar şi în ciuda politicienilor care au rămas „dezbinaţi chiar şi în noaptea integrării“, organizând petreceri diferite. Orişicât, românii au venit în piaţa publică şi au sărbătorit aderarea României în ciuda temperaturilor extrem de scăzute.
Orice se întâmpla în România în acea perioadă era strâns legat de aderare, de Europa, de noua familie. Un exemplu: „Bebeluşii români, printre primii născuţi în 2007 în Spania şi în Italia“ – arată ziarul „Adevărul“ în prima ediţie din 2007. Primul bebeluş, Teodora, a venit pe lume în secunda doi a noului an în Spania. Al doilea bebeluş, Simona, de 3,7 kilograme, sănătoasă tun, a venit pe lume „în Torino, în apropierea pieţei unde românii sărbătoreau intrarea României în UE“. „Sunt în Italia de atâţia ani şi sunt foarte fericită deoarece copilul meu este un simbol“, se mândrea mama.
„Campania trece, probleme rămân“
Dar, cum nicio bucurie nu durează mai mult de trei zile, şi entuziasmul românilor şi-a pierdut intensitatea pasională în scurt timp. „Campania integrării trece, problemele rămân. Nici în Europa, iarna nu-i ca vara!“, titra „Evenimentul zilei“ pe prima pagină, iar editorialul de fond, semnat de Horia Roman Patapievici, vorbea despre „Lipsa de patriotism“. Problemele României autentice reieşeau din nou la iveală. Un ultim exemplu: pentru a ilustra un articol despre cardul de sănătate, ziariştii de la „Evenimentul zilei“ arătau o fotografie cu mai mulţi bătrâni ce completau declaraţiile CAS. Explicaţie foto: „Poziţia «cocoşat», la sediile CAS“.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
