România, o ţară minată

În lume sunt răspândite peste 110 milioane de mine anti-personal. În topul ţărilor cu cele mai multe mine anti-personal, se regăsesc ţări de pe toate continentele, de la Egipt la Bosnia Herţegovina, de la China la Somalia. Anual, mor sau sunt schilodiţi peste 5000 de oameni, dintre care 42% sunt copii. La 5000 de deminări, un genist moare şi alţi doi sunt răniţi.

O mină anti-personal costă între 3 şi 30 de dolari. O operaţiune de deminare costă între 300 şi 1000 de dolari.
 
În România, nu avem mine anti-personal, ci doar ocazional, câte un obuz din Al Doilea Război Mondial rătăcit prin vreo gospodărie. Ar trebui să zâmbim şi să ne considerăm norocoşi. Dar nu prea ne mai vine. Pentru că, nu-i aşa, tocmai ne-am trezit că umblăm printr-o ţară minată.
 
„Revoluţia fiscală“, consfinţită prin OUG 79, este un imens covor de mine plantat în ţesătura socială a României. Ea vine să anuleze şi să încurce teribil nişte mecanisme pe care o societate fără nici un fel de protecţie socială începuse să şi le construiască. Adăugaţi aici şi Legea Salarizării Unitare - o lege făcută pe genunchi, fără nici un fel de studiu de impact, fără nici un fel de simulări pe categorii ocupaţionale, fără nimic - şi brusc, se conturează dimensiunea dezastrului căruia va trebui să-i facem faţă cumva şi pentru care singurul responsabil este PSD secondat de ALDE.
 
Marea problemă este că nu se ştie de unde am plecat, dar vedem cu fiecare zi unde se poate ajunge. Trăim din ajustări şi derogări, modificări peste modificări. Peste toate, mai intervine şi unul din efectele cele mai perverse ale covorului de mine plantat de PSD, care explodează plenar, afectând nu doar o singură persoană şi familie, ci un întreg segment sau categorie socială. Printre care, aflăm cu stupoare, şi copiii care suferă de autism.

Aflăm că mii de copii care suferă de autism nu vor mai putea beneficia de terapie din cauză că ONG-urile care le ofereau aceste servicii nu se mai pot susţine financiar. Şi asta din cauza modificărilor impuse de Codul Fiscal, care generează următoarele efecte:
 
1. nu se mai poate colecta 20% de la firmele cu cifra de afaceri sub 1 milion, care erau principalii donatori în cazuri acestor organizaţii => scad abrupt veniturile pentru terapia ABA.

2. scade baza de impozitare în cazul persoanelor individuale de la 16% la 10% => sumele colectate de aceste organizaţii prin formularul 230 scad semnificativ  => scad abrupt veniturile pentru terapia ABA.

... în plus

3. Până anul trecut, aceste organizaţii puteau atrage finanţări de la persoane individuale prin facilitatea 2% fără ca donatorul să fie obligat să meargă personal la ANAF (această deplasare personală scade, evident, frecvenţa donaţiilor prin 2%) Din acest an, ANAF-ul din unele judeţe a început să solicite fie prezenţa fizică a donatorului la birourile fiscului, fie împuterniciri notariale care costă.

Pentru toţi aceşti copiii, printre care şi Mihai, puştiul din fotografie, terapia ABA înseamnă diferenţa dintre dizabilitate şi o viaţă normală. Terapia îi poate transforma din nişte indivizi nefuncţionali în persoane perfect integrate şi productive pentru societate. Evident că statul român NU decontează cheltuielile. Fiind o terapie destul de scumpă, părinţii s-au adunat în fundaţii/ONG-uri prin care reuşesc să finanţeze parţial această terapie, restul plătind direct din buzunar. Cumva, într-un sistem de sănătate corupt, dezordonat şi dezinteresat care oferă prea puţine şanse la viaţă, în care Colegiul Psihologilor din România nu acceptă terapeuţi certificaţi ABA din motive obscure, părinţii găsiseră o portiţă de scăpare pentru copiii lor.
 
Portiţă pe care acum coaliţia PSD-ALDE o trânteşte cu năduf, fără să se uite o secundă înapoi. Şi, din păcate, e abia începutul exploziilor.