România tabloidă

Prin urmare, să nu ne mirăm de ceea ce observăm astăzi în jur. Şi mai ales să nu vedem în România tabloidă o tânără de douăzeci de ani. Meteahna e mai veche, doar manifestările ei s-au schimbat.

Cine nu găseşte nimic meritoriu în propria viaţă trage cu ochiul la a altora. Sărăcia zestrei personale declanşează reflexul tabloid, scormonirea lacomă în subsolurile unor existenţe închiriabile cu jumătatea de oră sau cu ziua. Oameni care nu găsesc nimic bun de mărturisit despre ei înşişi vânează inavuabilul celorlalţi, ca nişte hăitaşi nevrotici, ca nişte soldaţi mărşluind cu priviri de sfinx spre viitoarea aventură de alcov. La întrebarea „Cum s-a ajuns aici?", lumea arată cu degetul spre televiziuni, uitând că, în clasamentele mentalului românesc, invidia bate ambiţia, iar curiozitatea surclasează discreţia. Televiziunile au o droaie de păcate, de bună seamă, însă nu ele au semnat certificatul de naştere al tabloidismului. Ele doar au fructificat o înclinaţie mai veche, pe care amatorii de excursii prin tunelul timpului o pot identifica fără eforturi.

Bucureştenii care au minimum 35 de ani ţin minte, poate, ziarul „Informaţia", mult mai bine vândut, la vremea lui, decât „România liberă" şi „Scânteia". În general, ziarele de-atunci arătau la fel de prost şi reciclau cam aceleaşi mizerii de propagandă comunistă. Şi totuşi, de ce „Informaţia" dispărea prima de la chioşcuri? Simplu. Fiindcă în colţul din dreapta sus al paginii a treia se găsea rubrica „Aflăm de la Miliţia Capitalei". Ceea ce face astăzi obiectul ştirilor de la ora cinci, cu lux de amănunte despre sălbăticia crimei şi varietatea perversiunilor sexuale, nu depăşea atunci chenarul unui sfert de filă. Ce aflai de acolo? Amănunte despre subţieri ale „avutului obştesc", violuri, tâlhării, crime sau accidente rutiere. Despre spargerile din magazine nu se scria nimic, fiindcă nu aveai ce să furi dinăuntru.

„Aflăm de la Miliţia Capitalei" era singurul motiv pentru care oamenii cumpărau un ziar altminteri la fel de mohorât ca restul. Glanda curiozităţii funcţiona încă de-atunci în ritmuri galopante. Dezbaterea publică nu exista nici măcar în varianta degradată de azi, agenda era fixată de PCR, nemulţumirile se rosteau acasă sau între prieteni. Cu toate acestea, „Informaţia" stârnea invidie printre vecinele de tejghea şi dobândea, nemeritat, de altfel, aura unui ziar care „mai spune câte ceva". Explicaţia era la îndemână: în lumea de zgură, leşie şi iască în care trăiam, abaterea violentă şi picanteria clandestină figurau drept delicatese în toată regula. Acceptai paradisul promis de comunişti numai citind despre purgatoriul infracţiunilor şi infernul sentinţelor.

Prin urmare, să nu ne mirăm de ceea ce observăm astăzi în jur. Şi mai ales să nu vedem în România tabloidă o tânără de douăzeci de ani. Meteahna e mai veche, doar manifestările ei s-au schimbat. Ponderat pe vremuri, tabloidismul izbeşte acum cu putere taurină în porţile gata să cedeze ale fortului. Probele de context se găsesc pretutindeni. Cine călătoreşte cu metroul sesizează, fără doar şi poate, că lecturile predilecte ale pasagerilor sunt cancanurile despre diverse vietăţi cu dotări trupeşti remarcabile (în inversă proporţionalitate cu înzestrarea cerebrală). Emisiunile TV de maxim impact se realizează în smârcuri mondene. Un fotbalist ca Mutu e aşteptat de 70% dintre suporterii naţionalei nu fiindcă ar mai avea ceva de spus în domeniu, ci fiindcă e omul în jurul căruia se pot broda nesfârşite scandaluri, ieşiri în decor şi fantezii erotice. Sigur, presă tabloidă există peste tot. Numai că în alte ţări ea are un perimetru din care nu-şi permite să iasă. „The Times" nu se va intersecta niciodată cu „The Sun". În România, ţara unde totul începe şi nimic nu se termină, a mai apărut de ceva vreme un neajuns: alunecarea presei serioase spre tabloidizare. După ce ani la rând am rămas tablou, riscăm acum să rămânem tabloid.