România, singură de ziua ei!

Simion Gârlea este cu trei luni mai în vârstă decât Marea Unire. A venit pe lume în ziua de 1 septembrie  1918, adunând până în prezent  194 de zile de naştere. Căci dumnealui socoteşte că are două astfel de zile pe an, cea în care a văzut lumina zilei şi ziua de 1 Decembrie. Dar nu doar din cauza asta, din punctul de vedere al inimii mele, România are chipul dumnealui.

O alta ar fi că din cele peste 35.000 de zile ale existenţei lui de până acum, în jur de 1.500 Simion Gârlea le-a petrecut pe front. Ca să-şi apere ţara, deşi casa în care se născuse nimerise într-o ţară străină şi acolo avea să rămână mai bine de o jumătate de veac. De fapt, pentru totdeauna, deoarece Simion Gârlea nu s-a mai întors niciodată în Basarabia natală ca să-şi vadă satul şi anii copilăriei.

Simion Gârlea îmi trimite uneori câte o scrisoare în care îmi povesteşte despre toate acestea. Nu uită niciodată să încadreze coala de hârtie pe care scrie într-un chenar tricolor uşor tremurat, în armonie, sunt sigur, cu tremuratul mîinii şi al inimii, tot în trei culori şi acestea. Mai cu seamă din pricina asta asemuiesc eu România cu vârstnicul meu prieten. Mai exact spus, din pricina dragostei pe care o exprimă chenarul tricolor al scrisorilor sale. Ar putea să nu aştearnă niciun cuvânt pe hârtie. Îmi sunt de ajuns cele trei linii colorate pentru a înţelege ce vrea să-mi spună Simion Gârlea. Iar el îmi spune, cu fiecare scrisoare trimisă, că România încă este acasă.

Anul acesta, cu toate că ştiam bine că 1 Decembrie este ziua lui, am uitat să-l sun pe Simion Gârlea să-i urez la mulţi. M-a sunat el şi mi-a urat. M-am bucurat, dar mi-a fost şi ciudă. Ciudă pe faptul c-am uitat. Şi c-au uitat, odată cu mine, toate televiziunile din România. Şi-au uitat şi preşedintele şi guvernul să-l decoreze, dacă nu cu o stea de general, aşa cum ar merita, măcar cu o strângere de mînă pe colonelul în retragere Simion Gârlea.

De ziua ei, România mea a stat singură într-o odăiţă a unei case din Teleorman şi s-a uitat la România festivă din televizor! Cred c-a mai ieşit puţin şi pe afară, fiindcă la cei 97 de ani de viaţă, Simion Gârlea este un om încă în putere. Cât să vâre un lemn în sobă, să scrie câteva rânduri în jurnalul pe care-l ţine de când se afla pe front, să-i scrie o poezie Mărioarei, soaţa sa dispărută, să dea un telefon sau două,  ori să stea de vorbă cu nepoţii sau vecinii.

Simion Gârlea a fost, şi anul acesta, ca în fiecare dintre anii trecuţi, o Românie uitată. De mai marii ţării. De televiziuni. Şi chiar de mine.

Dar el n-are, cum n-a avut nicicând, puterea să se supere. Îi sărut mâna din depărtare şi-i spun cu întârziere şi cu ochii în lacrimi: La mulţi ani, omule de aceeaşi vârstă cu ţara! La mulţi ani, draga mea Românie uitată! O să ne poţi ierta vreodată?