România nervoasă

Cândva, românul nostru era plin de veselie molipsitoare şi nu punea la inimă greutăţile vieţii. Altceva ȋl interesa pe el, ceva aproape mistic, de care nu-ţi dădeai seama la o primă vedere.

Aceasta este icoana bunicilor noştri, azi oameni-umbră din care a mai rămas amintirea sau, pe ici, pe colo câte un firicel de viaţă, ascuns prin vreo odaie cu pereţii scorojiţi.

Cei care le-au luat locul şi care forfotesc pe străzi şi prin pieţe n-au nicio legătură cu ei. Mereu nemulţumiţi şi puşi pe harţă, aceşti „oameni noi” parcă aşteaptă continuu să se ȋntâmple ceva rău, pentru a mormăi profetic: „Aşa cum v-am spus! Să vedeţi ce va veni după asta!”. Zâmbetul a fost ȋnlocuit de rânjet, iar veselia de băşcălie. Vecinul cu care n-ai băut o bere la colţul blocului şi care n-are restanţe la ȋntreţinere nu-i de-al tău şi sigur ȋnvârte ceva suspect. La fel şi tânărul care iese ȋn fiecare dimineaţă, la 9 fix, cu căştile ȋn urechi şi cu rucsacul pe umăr. Şi tipa aia parfumată, care nu prea stă pe acasă...

Ne interesăm de toţi şi din ce ȋn ce mai puţin de noi ȋnşine. Judecăm, criticăm, ȋnjurăm! Uneori mai şi scuipăm, dacă vreunul ne „taie faţa” ȋn trafic. Ȋntr-o adevărată epidemie de holeră socială, România se devorează pe ea ȋnsăşi. Total relaxaţi stau cei cărora le place „caterinca generală”, care n-au aşteptări prea mari de la propria viaţă sau care şi-au făcut o meserie din a-i jigni mitocăneşte pe toţi adversarii lor de opinie. Nu arăţi ca mine, bine instalat ȋn propriile convingeri, sigur eşti un fraier! N-ai ce comenta, du-te dracului!

Avem de-a face cu ţâfna şi cu răutatea gratuită la magazin, la poştă, ȋn autobuz şi chiar şi atunci când deschidem extenuaţi calculatorul, pentru a citi cine ştie ce analiză a vreunui expert atoateştiutor, nervos şi el pe vreun coleg de breaslă. Aşa stând lucrurile, ai două variante: supravieţuieşti, devenind la rându-ţi agresiv sau te pregăteşti să emigrezi, asemenea miilor de studenţi la Politehnică, cărora le-am aflat recent planurile de viitor. Cale de mijloc nu pare să exite. Nimeni nu-şi scoate branulele prin care i se injectează ură ȋn organism – tabloide, lideri de proastă calitate, „ȋnţelepţi” ai neamului. Românilor de azi le e frică, la fiecare pas, să nu fie prinşi „cu garda jos”, să nu fie ţepuiţi, umiliţi sau luaţi de fraieri. Trebuie să fie ei primii care dau cu pumnul, care flegmează sau care iau la mişto.

Dar, ciudat, mulţi vor să trăiască ȋntr-o ţară ȋn care lumea se urcă ȋn autobuz ȋn ordinea sosirii ȋn staţie şi ȋn care şoferul ȋţi spune „Bună ziua!” şi „Mulţumesc” după ce ai trecut cartela de călătorie prin faţa aparatului de marcat. Oare s-ar putea ȋntâmpla şi la noi aşa ceva? Mai important decât să dăm pe loc răspunsul ar fi să ne punem fiecare această ȋntrebare. Inclusiv domnii de ȋnaltă calitate profesională şi morală, exasperaţi periodic de „nivelul la care s-a ajuns”.