Adevărul despre unirea cu Moldova: dragoste de bunăvoie sau cu sila?

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cât de calmă este iubirea faţă de Moldova? FOTO Alex Varninschi/Adevărul
Cât de calmă este iubirea faţă de Moldova? FOTO Alex Varninschi/Adevărul

Pentru prima dată după Revoluţie, România a anunţat la nivel de şef de stat că vrea ca următorul proiect de ţară să fie unirea cu Republica Moldova. Reîntregirea României, îi spun unii. Atac la siguranţa naţională a Moldovei, îi spun alţii. O echipă „Adevărul” a mers în Republica Moldova şi a ascultat atât părerile celor pentru care unire înseamnă recăpătarea demnităţii, cât şi ale celor care consideră demersul similar asupririi.

Au trecut două luni de când preşedintele Traian Băsescu anunţa deschis că vrea ca noul proiect de ţară al României să fie unirea cu Republica Moldova. De-atunci, declaraţiile pe această temă au curs de ambele părţi ale Prutului şi de ambele tabere faţă de această idee. Pentru că da, este o idee care stârneşte pasiuni puternice.
 

În Republica Moldova războiul ideilor se dă între unionişti, care sunt convinşi că unirea este un lucru firesc, şi statalişti care consideră unirea drept un atac la siguranţa, independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova. Între toate aceste voci – deloc puţine – una a lipsit cu desăvârşire: cea a poporului. 

O echipă „Adevărul” a mers în Moldova pentru a afla ce spun oamenii despre ideea unirii cu România şi a ascultat atât argumentele celor pentru care „a vorbi limba română a fost un lux”, cât şi ale celor care susţin că în ultimele decenii Moldova a trecut printr-o „românizare agresivă”. Acum, la 155 de ani de la Unirea Principatelor Române, ziarul „Adevărul” demarează un serial care prezintă ideea unirii dintr-o perspectivă inedită: ce vor oamenii şi ce vor decidenţii. Sunt zeci de argumente pro şi contra care gravitează în jurul acestei teme. Unirea nu e o simplă ambiţie de a redesena harta ţării. Ne-au vorbit despre toate acestea oameni politici, antreprenori, activişti, vedete locale, muncitori, adolescenţi şi oameni care au trecut prin războaiele şi revoluţiile Moldovei în ultimele decenii. 

Nu putem să numărăm exact câte lucruri au în comun românii din România cu moldovenii din Republica Moldova – dezbaterea pe această temă este chiar foarte aprinsă. Un lucru îl avem cu siguranţă în comun: obsesia de a ne compara cu nemţii. În tot – politică, infrastructură, economie, în ambiţii şi-n eşecuri. Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, ne spune un banc din spatele biroului acoperit de dosare prin care oameni de afaceri dubioşi cer retrocedarea unor terenuri şi clădiri în mod la fel de dubios (dacă vă aduce aminte de fenomenul identic din România, nu greşiţi). Şi bancul lui Chirtoacă aduce împreună un drumar neamţ şi-un drumar moldovean, şi primul îi explică celui de-al doilea că na, câteva procente din banii pentru autostrada cu patru benzi care se vede de la geamul casei sale se află chiar acolo, în locuinţa lui cu etaj, cu garaj şi cu o maşină bună la poartă. 

Trec câţiva ani şi ghiciţi ce?, drumarul moldovean îl uimeşte pe neamţ cu o casă luxoasă cu multe etaje, piscină şi garaj pentru două maşini cu mulţi cai-putere, dar de la geamul căreia nu se vede nicio autostradă, „pentru că toţi banii sunt aici, în casă”. E un banc previzibil la care nu râdem nici noi, nici Chirtoacă. Nici nu e de râs. Tuturor ne sună cunoscut.

TEASER Adevărul despre Unire - film documentar

„Prima dată m-am bucurat de drumuri bune în România”, ne spune Mircea Snegur, ultimul preşedinte al Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti şi primul preşedinte ales în democraţie în Republica Moldova. Noi facem ochii mari când auzim de drumurile bune din România, şi Snegur zâmbeşte: „Înseamnă că-n altă parte e şi mai rău, dacă mie mi-a plăcut în România.” 

Politicienii şi cetăţenii simpli compară Moldova de astăzi cu România anilor 1999-2000. Aceeaşi perioadă tulbure de tranziţie care pare că nu se mai încheie. Cam pe-atunci Bucureştiul schimba viteza pe drumul european, politica era dominată de o mână de oameni crescuţi la sânul liderilor postdecembrişti care se formaseră în perioada comunistă, despre corupţie şi justiţie se vorbea în termeni vagi, independenţa presei era contestată.

Un oraş vegheat de Lenin

Un sistem nou încearcă să se ridice pe metehnele vechii administraţii. Iar asta se reflectă în fiecare colţ al Chişinăului de astăzi, plin de reminiscenţe de pe vremea URSS, precum întreprinderile de gestionare a fondului locativ – proprietarii de apartamente nu au asociaţii de proprietari, astfel că blocurile în care locuiesc sunt administrate de organizaţii publice, ca pe vremea când proprietatea privată era un moft.

Dorin Chirtoaca FOTO Alex Varninschi

Se reflectă în blocurile scorojite şi-n cartierul de vile luxoase de la ieşirea din oraş, în firmele cu neoane colorate, în zecile de case de schimb valutar de pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, mereu cu clienţi. În privatizările îndoielnice prin care câţiva oameni cu influenţă în politică au pus mâna pe cele mai valoroase companii ale statului – concesionarea Aeroportului Internaţional Chişinău şi intrarea Băncii de Economii sub controlul unor firme din Rusia sunt cele mai recente exemple. Numele restaurantelor şi ale barurilor evocă obsesiv alte colţuri de lume – Berlin, San Remo, Varna, Orient, iar librăriile au în vitrine dicţionare pe care scrie RO-RU şi RU-RO. Pe stradă se vorbesc şi româna, şi rusa. Cu toate cazinourile şi mallurile, cu toate tratatele de la Vilnius, Chişinăul păstrează şi azi un aer socialist.

Sunt străzi unde nu s-a mai asfaltat din anii ’50. Dorin Chirtoacă

Lenin veghează încă oraşul de pe soclul său aşezat lângă complexul expoziţional al Chişinăului. Apoi mai sunt drumurile pline de cratere şi bordurile roase de timp. „Sunt străzi unde nu s-a mai asfaltat din anii ’50”, ne spune Chirtoacă. Nu sunt bani. De ce nu sunt bani? Pentru că se fură. Biroul lui Chirtoacă e plin de dosare cu retrocedări frauduloase.

„Îţi faci biznisul tău şi apoi nu mai ai treabă”

„Acum aşa se face, pleci la Moscova, munceşti o vreme, strângi bani şi te întorci şi-ţi deschizi un biznis”, ne spune un taximetrist între două gropi care-l înfurie: „Priviţi ce drumuri au şi ei vor în Europa! ...Aşa, biznis, faci rost de bani, îţi faci biznisul tău şi apoi nu mai ai treabă.” Păi şi cum rămâne cu toate poveştile alea despre corupţie, şpagă, mafie, atacuri raider şi racheţi? „Da` nu-s poveşti, aşa era până în 2000, îţi cereau taxă de protecţie, dacă făceai pe nebunul şi nu plăteai aveai probleme, altfel nu”, ne spune bărbatul pe la 35 de ani care vorbeşte în română cu noi şi rusă la staţie. „Şi din 2000 încoace?” „Din 2000 încoace s-au legalizat”, zâmbeşte el şi-apoi face pe niznaiul când ne facem că nu înţelegem şi punem mai multe întrebări. Concluzia lui e că mafia era mai blândă decât Poliţia: „plăteai o dată şi scăpai. Poliţiştii vor mereu” 

„Cei mai oribili ani au fost anii 90, mai oribili nu cred c-au fost. Era greu pentru că era multă frică, erau mulţi bandiţi, era chestia asta legată de ilegalităţi, mafie. De multe ori mă opreau pe stradă şi-mi luau banii – erau banii mei de bomboane şi mă lăsau fără bomboane. Nu puteai să rămâi singur acasă. În 2000 s-au încheiat toate. I-au arestat pe toţi sau au fost nişte reglări d-astea mai intense”, ne povesteşte cântăreţul Cătălin Josan, care a copilărit şi trăit în Chişinău până acum câţiva ani. 

Poate că banditul a fost săltat de pe străzi, dar sistemul corupt şi încâlcit din spatele lui rămâne funcţional. „În ceea ce priveşte oligarhul, mafia, păpuşarul, unul, altul, cred că toate acestea o să dispară odată cu semnarea acordului de asociere dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană”, crede  Snegur, fostul preşedinte. Toată lumea este de acord că lupta cea mai grea pe care Moldova nu doar că trebuie s-o poarte, ci trebuie s-o câştige pentru a putea transforma Europa din vis în realitate este combaterea corupţiei. 

„Suntem aceiaşi, se întâmplă acelaşi lucruri”, spune Chirtoacă, unionist sincer, când vorbeşte despre mafia care ia când chipul oligarhilor, când al baronilor locali, în funcţie de care parte a Prutului ne aflăm. Nimeni nu poate contesta faptul că Republica Moldova a trăit şi trăieşte astăzi toate problemele prin care a trecut şi România. Totuşi, dacă ar fi doar astea, poate că alegerea moldovenilor ar fi simplă. Poate că lumina nu mai vine de la Răsărit, dar vântul bate cu siguranţă tot dinspre Rusia.

62% din români ar fi de acord cu unirea cu Republica Moldova, potrivit unui sondaj Inscop Research.
image

Iar aici, în Moldova, presiune nu înseamnă schimburi de replici diplomatice aruncate pe axa Bruxelles-Moscova, ci înseamnă o jumătate de milion de moldoveni care muncesc în Rusia. Înseamnă toate familiile rămase acasă, care depind de banii trimişi de-acolo, înseamnă mii de locuri de muncă puse în pericol de când ruşii nu mai cumpără vin moldovenesc şi mai înseamnă vreo 4.000 de kilometri pătraţi. Transnistria. O fâşie de pământ în care trăiesc 500.000 de oameni, nimeni nu mai ştie exact câţi sunt cu totul şi câţi dintre ei sunt români şi moldoveni. Ştim însă sigur că, într-o dimineaţă jilavă de decembrie în care am ajuns la Tiraspol, unul dintre ei purta un tricou albastru pe spatele căruia scrie cu alb, între umeri, „România”. Cel care-l poartă este elev la Liceul Lucian Blaga din Tiraspol, capitala regimului separatist transnistrean. 

Ne povesteşte cum, la o oră de matematică, cu vreo săptămână înainte, avusese loc cel mai recent control abuziv al miliţienilor separatişti la ei în şcoală. De data aceasta, voiau să-i intimideze pe profesori astfel încât să-i oblige să plătească impozit către Tiraspol, deşi ei nu recunosc aşa-zisă republică transnistreană şi sunt plătiţi de Chişinău, prin urmare achită toate taxele către autorităţile Republicii Moldova. Lucian Blaga este una dintre cele opt instituţii de învăţământ cu predare în limba română şi grafie latină din Transnistria, deşi cele mai recente date oficiale, din 2005, arată că moldovenii reprezintă grupul etnic majoritar din Transnistria, cu 32,1% din populaţie. Opt şcoli pentru aproximativ 200.000 de moldoveni – asta dacă luăm de bune datele oficiale şi ignorăm faptul că nici măcar în zilele noastre oamenii de acolo nu pot vorbi limba română pe stradă fără să se teamă că vor fi persecutaţi. 

Toate celelalte şcoli din Transnistria predau cu alfabet chirilic, în rusă. La începutul anilor 90, când ruşii şi ucrainenii din Transnistria au anunţat că refuză să declare independenţa de Rusia, intrând într-un război civil cu Republica Moldova, profesorii erau aspru pedepsiţi dacă predau copiilor grafia latină şi limba română. Două învăţătoare din Tighina, oraş aflat sub controlul separatiştilor, dar despre care toată lumea ştie că majoritatea populaţiei este formată din moldoveni, povestesc cum încuiau uşile claselor, astupau cu hârtie gaura cheii şi, pe caiete speciale, ascunse, îi învăţau pe copii să scrie în limba lui Eminescu. Una a fost descoperită de un „comitet muncitoresc” şi bătută în faţa clasei. 

Limba română, în pericol la Tiraspol

Liceul cu predare în limba română „Lucian Blaga” din Tiraspol a devenit, de câteva luni, ţinta atacurilor aşa-zisului guvern separatist din Transnistria. Deşi unitatea de învăţământ e susţinută financiar de Ministerul Educaţiei de la Chişinău, conducerea de la Tiraspol vrea ca liceul să plătească un impozit aparte la bugetul Transnistriei. Săptămâna trecută, conturile liceului au fost blocate. Directorul Ion Iovcev spune că liceul e în pericol să fie închis pentru că nu îşi poate plăti utilităţile.

Comunismul moldovenesc, trecutul care nu vrea să treacă

Transnistria este doar unul dintre punctele de presiune prin care Rusia îşi exercită influenţa asupra Republicii Moldova, a cărei economie a fost construită după 1940 astfel încât să nu supravieţuiască fără miile de legături comerciale cu Estul. Conexiuni pe care o bună parte din clasa politică de la Chişinău este interesată să le menţină. Pentru că, în realitate, politicienii moldoveni se împart în trei categorii: cei care vor unirea şi integrarea europeană, cei care se opun cu desăvârşire, în frunte cu comuniştii, şi cei care susţin că vor unirea dar, de fapt, fac tot posibil pentru a menţine actuala situaţie. „Comunişti nu sunt doar comuniştii”, explică primarul Chirtoacă. 

Moartea unui tânăr

Victor Boboc

Iar electoratul le „cumpără”, chiar dacă în aprilie 2009 a avut loc o revoluţie anticomunistă la Chişinău. Victor Boboc, tatăl lui Valeriu Boboc, un tânăr care şi-a pierdut viaţa în timpul reprimării acelor mişcări de stradă, plânge amintindu-şi cum l-au anunţat „miliţienii“ că i-au omorât băiatul: „Avem o veste cam proastă. Băiatul dumneavoastră a fost găsit mort“. Acum, cinci ani mai târziu, pentru Victor Boboc schimbările aduse de momentul 7 aprilie 2009 în Moldova sunt prea mici în comparaţie cu pierderea sa.Dincolo de toate păcatele ei, clasa politică din România anilor după Revoluţie a fost unanimă cu privire la integrarea în UE. În Republica Moldova, comuniştii au revenit la putere din 2001 până 

în 2009, iar acum sunt încă în Parlament, au un electorat al lor, fidel, şi se opun vehement ca ţara să-şi întoarcă faţa către Vest. Unii dintre ei s-au rupt de partidul alături de care au guvernat până nu demult doar pentru că şi-au dat seama că acest cuvânt, „comunist”, nu mai poate avea viitor în zilele noastre şi şi-au format noi grupări politice, cu denumiri mai uşor de „vândut” electoratului.

Dacă nu era Revoluţia din aprilie 2009, Moldova nu avea un parcurs european. Victor Boboc, tatăl tânărului ucis acum 5 ani

„Da, faţă de cum a trăit tată-su, cu siguranţă că Dragoş va trăi mai bine”, ne spune Victor Boboc, tatăl lui Valeriu Boboc, un tânăr care şi-a pierdut viaţa în timpul revoluţiei. A fost omorât în bătaie de echipele trimise pentru a împrăştia mulţimea strânsă în Piaţa Marii Adunări Naţionale din centrul Chişinăului. Stăm la câţiva metri de locul în care a fost ucis Valeriu. Dragoş, băiatul lui Valeriu, avea un an şi opt luni la revoluţie. 

„Este România gata să primească Moldova şi toate problemele ei?“

Ritmul e lent, dar schimbările vin. Moldova tocmai a parafat acordul de asociere şi liber schimb cu UE, iar liderii au anunţat că aderarea este proiectul lor de ţară. De cealaltă parte, cei care se opun integrării europene au demarat o ofensivă puternică şi cer orientarea ţării către Uniunea Vamală Euroasiatică, pe care Vladimir Putin vrea s-o înfiinţeze în spaţiul ex-sovietic.

Moldovenii sunt undeva la mijloc, prinşi între două ideologii care se anulează reciproc. Unii le promit că UE înseamnă viitorul, alţii spun că această cale ar pune în pericol relaţia cu Rusia, singura care poate oferi Moldovei piaţă de deschidere pentru a se dezvolta. Unii vorbesc despre reîntregirea neamului românesc şi recăpătarea demnităţii poporului, alţii vor reîntregirea Moldovei lui Ştefan sub steagul Republicii Moldova.

„Dar este România gata să primească Moldova cu toate problemele pe care le avem?”, ne întreabă Nicolae Pascaru (foto), preşedintele organizaţiei non-guvernamentale „Voievod”, unul dintre principalii susţinători ai individualităţii Republicii Moldova faţă de istoria românească. Cu alte cuvinte, ce poate ieşi din unirea a două ţări cu mari probleme interne?. 

Nicolae Pascaru

„Încă din perioada sovietică, moldovenii au fost mai ignoranţi puţin pentru că de la Moscova se trimiteau elite, savanţi, intelectuali, ei primeau locuri bune de muncă, bine plătite, apartamente, iar noi nu puteam concura cu ei. De-aici s-a format şi un complex de inferioritate”, spune Pascaru. 

„Noi am fost dezbinaţi şi din cauza asta am suferit. Când ţările vor fi unite, şi Dumnezeu va fi alături de noi”, ne spune Vitalia Pavlicenco, femeia care conduce Partidul Naţional Liberal din Moldova. Dincolo de Prut există un patetism aparte care se activează mai ales când se vorbeşte despre unire. Altfel, exact ca-n România, avem de-a face cu acea categorie care duce dorul vremurilor de dinainte de căderea comunismului.

De-a hoţii şi vardiştii

Exact ca-n România, există acea categorie care duce dorul vremurilor de dinainte de 89. Oamenii ascultă discursuri politice contradictorii. Merg pe străzi împânzite de mesaje. Cineva a scris „Vrem unire” pe-un gard, altă mână a scris în faţă, cu altă culoare „NU”, iar o a treia a adăugat dedesubt „cu Rusia”. Aşa că pe gard se pot citi trei idei care împreună formează: „Nu vrem unirea cu Rusia“. Tot Chişinăul arată de parcă unioniştii şi stataliştii se joacă în fiecare noapte de-a hoţii şi vardiştii pe străzi. Gardurile sunt acoperite de mesaje politice opuse, unul lângă altul, unul peste altul. Până acum, nimeni nu i-a întrebat şi pe oameni ce zic ei despre ideea asta cu unirea.

Sondajele de opinie sunt o glumă, nimeni nu le ia în serios. Puse la cap, toţi sunt de acord că în jur de jumătate dintre moldoveni nu vor cu România. Mai importantă este tendinţa constantă de creştere a procentului care vrea unirea, spun unioniştii. Peste Prut, un sondaj realizat în noiembrie de INSCOP la comanda ziarului „Adevărul” arată că 62% dintre români ar fi de acord cu unirea cu Republica Moldova. Dar, până la urmă, contează ce vor oamenii? Şi românii din România şi moldovenii din Republica Moldova se compară la orice pas cu nemţii. Şi unii, şi alţii par să uite că reunificarea Germaniei nu s-a făcut din voinţa poporului, ci ca urmare a unei decizii politice.

Află mai multe:

VIDEO Adevărul despre unirea cu Moldova. Ce vor, de fapt, moldovenii

Moldova şi Rusia vor semna un acord pentru protecţia migranţilor

O studentă moldoveancă îi răspunde lui Banciu: „Sunt o curvă, studentă în România, care nu a rămas gravidă din primul semestru. Ura!“

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite