România Meşterului Manole. Este România blestemată să eşueze perpetuu?

Este greu să te apropii de această întrebare dureroasă după ce lumea scârbită de o guvernare cinică de dreapta a sucombat cântecelor de sirenă ale unei false stângi. Este greu să te apropii de ea şi după succesul fulminant al unor iniţiative demitizante precum cea mai recentă carte a profesorului Lucian Boia.

Dacă profesorul Boia diagnostichează, e nevoie clară şi de răspunsuri şi de acţiune. Şi fară un răspuns potrivit la întrebarea de mai sus, tacerea noastră îşi merită halta în care adăstăm de decenii.

Acum câteva luni citeam o carte care a făcut valuri şi care nu putea să nu mă ducă cu gândul la situaţia României. Intitulată “De ce naţiunile eşuează?”. Cartea este scrisă de Daron Acemoglu, un tânăr economist de la Massachusetts Institute of Technology, în colaborare cu profesorul de ştiinţe politice James Robinson, de la Universitatea Harvard.

Acemoglu, născut la Istanbul şi trecut prin vestita London School of Economics, nu este străin de lumea oriental-crepusculară de la marginile Europei. În acelaşi timp, este un observator abil al istoriei democraţiei parlamentare europene. Într-o serie fulminantă de articole pe teme economice, Acemoglu şi echipa sa au reuşit să răstoarne anterior teorii economice încetăţenite. În această carte îşi pun ideile la dispoziţia publicului larg.

În esentă, Acemoglu încearcă să răspundă la vechea întrebare a lui Adam Smith din celebrul eseu “Avuţia Naţiunilor” şi demontează rând pe rând idei, pe cât de înrădăcinate, pe atât de nefondate. Condiţionarea dezvoltarii unei ţări de o geografie nefavorabilă, de lipsa unei pieţe libere, de lipsa bogăţiilor naturale sau de lipsa puterii militare cad rând pe rând la testul credibilităţii. Ce propun autorii în loc?

Istoria civilizaţiei umane ne aduce la îndemnă sute de cazuri care pot fi studiate. Acemoglu şi Robinson refuză să mai bage capul în nisip şi iau în serios avertizarea că aceia care-şi uită trecutul sunt condamnaţi să-l repete.

Studiile lor de caz se extind de-a lungul mileniilor de la societăţile agricole neolitice, prin China şi India antice, Imperiul Roman, Republica Veneţiană, şi Imperiul Otoman, trecând prin lecţiile naşterii democraţiei parlamentare în Anglia şi reacţiile din Europa continentală, până în zilele noastre, atât de puternic încercate de dubii şi crize. 

Cheia succesului, instituţiile inclusive

Răspunsul lor este fermecător de simplu, dar şi greu de digerat. Cheia succesului unei naţiuni se pare că stă în puterea acesteia de a construi instituţii inclusive.

Din păcate, aceste instituţii nu se nasc peste noapte, nu pot fi impuse din exterior şi nici nu sunt imune atacurilor grupurilor de interese. Acest tip de instituţii permite participarea largă la actul politic pentru toţi actorii sociali. Iar inclusivitatea lor conduce, în timp, la creşterea gradului de bunăstare a cetăţeanului obişnuit, proporţional cu creşterea generală a avuţiei naţiunii.

Simplu spus: atâta timp cât omul de pe stradă nu vede niciun beneficiu în a munci când roadele efortului sunt dijmuite la sânge de puternicii zilei vom rămâne unde suntem. Înţelepciunea populară a unor timpuri nu prea îndepărtate ne spune asta franc şi la obiect: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!

Ar trebui să fie clar deja tuturor că România este, din păcate, o ţară cu instituţii extractive. În astfel de ţări, „elitele”, indiferent dacă se autointulează de dreapta sau de stânga, spoliază avutul naţiunii în folosul lor.

Se perpetuează la conducere prin relaţii de interese şi tribalism, frânând astfel dezvoltarea generală. Astfel de ţări dăinuiesc un timp, dar întotdeauna se prăbuşesc şi îşi revin cu greutate. Ori sunt tot timpul cu un picior în groapă.

Unde suntem noi la peste două decenii de la căderea comunismului? Nu cred că este greu de dat un răspuns. Mai greu este să acceptăm acest răspuns fără accese de falsă mândrie naţională. Suntem noi pe drumul către instituţii inclusive atunci când fiecare politician care ajunge la putere guvernează doar pentru ”ai lui”?

Ne îndreptăm noi către o bunăstare generală când avuţia ţării este sfârtecată de ”ai noştri”? A dus îmbogăţirea unor ”elite” la o situaţie generală mai bună pentru noi, la o educaţie mai bună pentru copiii noştri, la instituţii pe care să ne bizuim când ajungem bolnavi şi bătrâni? Putem avea încredere în justiţie să ne facă dreptate atunci când hoţii se fălesc cu faptele lor inclusiv din postul de prim ministru?

Un bun exemplu este reforma educaţiei. Orice politician care are talent pentru meserie îţi va spune că educaţia este temelia naţiei şi că trebuie să facem „totul” pentru tinerii noştri. În ultimele luni un prim ministru demonstrat plagiator (în traducere „hoţ academic”) a permis demantelarea aproape completă a paşilor pozitivi din reforma Funeriu.

Deşi puţini, timizi şi de cele mai multe ori prost gândiţi şi rău implementaţi, aceşti paşi puteau în timp să ajute la baza unui sistem educaţional inclusiv. Bad luck, cum spune cu umor amar americanul!

Pentru a scăpa din ceea ce am putea numi <<capcana Meşterului Manole>>, nu cred că mai este nevoie să ne zidim de vii la temelia patriei. În România recentă ne-am zidit destul în Decembrie ´89 şi în iunie ´90.

Partea încurajatoare a postcomunismului este că omul simplu şi-a făcut datoria: a schimbat de la conducere pe cei care s-au dovedit necinstiţi şi i-a adus pe cei care promiteau să fie altfel. De la Iliescu la, în curând, Băsescu. Partea neagră este că promisiunile acestora au rămas doar promisiuni, iar ”ai lor” s-au dovedit la fel de ineficienţi, prost pregătiţi sau rău intenţionaţi ca şi ai ”noştri”. 

Anii următori se anunţă a fi o cumpănă la fel de hotărâtoare pentru România ca şi perioada ´89-´90. Va reuşi clasa politică să se înnoiască prin eliminarea pietrelor de moară şi să cadă de acord cu crearea unor instituţii inclusive? În curând vom avea şi primul test: cu voia dumneavoastră, PDL!