România, pe „linia de fractură“ a Europei?

Marile jocuri se construiesc fără România, la Bruxelles. Ni se comunică un rezultat, ni se va spune unde să ne aşezăm şi să ascultăm  FOTO Mediafax/Bogdan Baraghin

Continuă, din ce în ce mai intens, discuţii pe care unii le credeau definitiv închise între coperţile unor cărţi prăfuite din biblioteci de politologie. Sau despre care nici măcar n-au auzit vreodată, asta dacă vorbim de lideri politici cum sunt ai noştri, cu un pospai de educţie minimală, dar cu un record mondial de facultăţi absolvite, masterate şi doctorate.

În acest moment, în care toate cancelariile importante îşi pregătesc modalitatea optimă de poziţionare câştigătoare în procesul în curs, cel de rescriere a hărţilor de putere, echipele multidisciplinare de negociatori scot pe masă argumente dintre cele mai diverse. Scopul lor este de a demonstra că pentru orice raţionament de putere va fi adoptat ca valabil pentru perioada următoare, criteriile trebuie să ţină seama neapărat, cu mult mai mult decât acum, de puterea reală a naţiunilor, de capacitatea lor efectivă de interacţiune pe baza unor caracteristici etnice, culturi şi comportamente sociale comune.

Se aliniază diferite seturi de criterii cu argumentaţii ştiinţifice masive, cele mai multe mergând în sensul sprijinirii unei idei care mi se pare pe cât de insultătoare, pe atât de primejdioasă: se spune că „visul european”, pe baza căruia avem construcţia europeană de azi, nu e decât un vis care se dovedeşte din ce în ce mai irealizabil deoarece tinde să aducă forţat laolaltă popoare care, prin tradiţie istorică, au caracteristici profund diferite, chiar antagonice.

Concluzia ar fi că există o singură mişcare logică de făcut: separarea spaţiilor, formarea de etaje separate ale construcţiei sau cercuri concentrice, oricum însă cu un spaţiu de separare îndestul de marcat pentru a lăsa cât mai multă libertate de mişcare pentru toată lumea (evoluţie pentru unii, stagnare pentru alţii).

Argumentaţia aceasta cu totul specială (dar care îşi are adepţii săi fervenţi) porneşte  cel mai adesea de la evocarea celebrei odinioară „Linii Hajnal”. Aceasta este:

Este vorba despre unul dintre multiplele exemple care ilustrează existenţa unei „linii de fractură” reale şi incontestabile în Europa. Teorie elaborată în 1962 de John Hajnal care afirma că Europa este despărţită în două zone distincte, separate de această frontieră imaginară care pleacă din Sankt Petersburg şi ajunge la Trieste.

Două zone caracterizate printr-un nivel diferit de natalitate. În zona Occidentului, procentul de căsătorii şi cel al natalităţii sunt scăzute şi există un număr semnificativ de femei care se mărită târziu sau preferă să rămână singure.

Exact inversă este situaţia în est, unde vârsta căsătoriei (atât în cazul bărbaţilor cât şi femeilor) este relativ scăzută şi procentul de natalitate mai ridicat. Cercetări ulterioare au confirmat teoria şi astfel s-a născut ceea ce este denumit acum Western European marriage pattern. Până acum câţiva ani, acest tip de studii viza studierea realităţii strict demografice şi evoluţiilor de sisteme naţionale şi continentale într-o perspectivă să-i spunem „clasică”, care se schimbă radical în momentul în care hărţile demografice încep să fie folosite de către unii actori ca argument geopolitic în negocierile cele mai sensibile privind viitorul spaţiului european şi al celui euroatlantic.

Iată tipul de hartă primară, derivând direct din teoria Hajnal, prelucrată după opera antropologistului francez Emmanuel Todd, harta fiind realizată de Thierry Medynski (reprodusă după un articol apărut anul trecut pe Forumul HBD CHICK)

Cam până aici merg raţionamentele clasice. Urmarea este însă cea mai interesantă deoarece există o şcoală cu foarte mulţi adepţi care-şi expun teoriile în diverse cluburi mai mult sau mai puţin elitiste, dar şi la Bruxelles, în cadrul acelor discuţiii despre Europa viitorului. O încerare de legătură între viziunea lui Hajnal şi şcoala contemporană bazată pe teoriile nasate în cele două lucrări fundamentale (dar, totodată, şi supuse unui val de contestări) scrise de psihologul Richard Lynn şi analistul politic Tatu Vanhanen: IQ and the Wealth of Nations (2002) şi IQ and Global Inequality (2006). Dacă doriţi mai multe amănunte, găsiţi aici un rezumat excelent al celor două studii, inclusiv cu faimosul tabel pe care figurează şi România.

Coroborând rezultatele prezentate în lucrările celor doi, iată cum ar putea arăta o hartă a Europei :

Şi iată cum se pot suprapune cele două hărţi.

De data asta, lucrurile chiar pot evolua pe o pantă complet ciudată, deoarece se operează acum „corelaţii la un nivel semnificativ” între indicele de inteligenţă al diferitelor naţiuni şi ceilalţi indicatori continentali şi mondiali – Indicele Dezvoltării Umane, Indicele GINI asupra puterii de consum, Indicele asupra perceţiei privind corupţia, Indicele privind libertatea economică, Indicele de Democratizare etc. Adică, dacă îşi mai aminteşte cineva, exact genul de statistici continentale sau globale în care figurăm de regulă pe locurile din „rona roşie” sau, în cel mai bun caz în cea de „atenţie” (ca în „Frigile State Index”, despre care v-am vorbit acum două zile).

Foarte ciudat deoarece, făcând adiţionări de acest gen, se poate foarte uşor ajunge la stabilirea unor areale care ar fi tentant să fie excluse din viitorul raţionament al dezvoltării comune a „spaţiului central”.

Căci, iată, un exemplu, statisticile folosite într-un anume fel, adică pentru demonstraţie partizană, pot arăta astfel :

Nu minimalizaţi, vă rog, influenţa şi puterea de dispersie a unor asemenea argumentaţii în momentul sensibil pe care-l traversează acum Europa, obligată la schimbare la nivelul structurilor sale de putere dar ezitând încă asupra modelului de urmat. Dacă vreţi o evoluţie extremă a acelui tip de demonstraţie de care am vorbit până acum, iată o mostră care derivă direct din nu atât de îndepărtatele demonstraţii privind nevoia de puritate rasială promovate de un anume Institut care se ocupa de asta în cel de-al III-lea Reich. Dacă credeţi că aveţi nervii necesari, aveţi aici o încercare de „clasificare rasială” făcută, cum spun autorii studiului respectiv „pentru a ajuta la realizarea unei selecţii a celor mai bune genomuri”.

În măsură în care, aşa cum am auzit de curând, aceste hărţi se suprapun peste o alta, cea a unui şoc civilizaţional rezultat din opoziţia catolicism/ortodoxism, puteţi avea o imagine exactă a amplorii unei discuţii din care noi lipsim cu desăvârşire, complet dezinteresaţi de subiect. Nu vorbesc despre politicieni, ar fi chiar inutil să le cerem să se implice, ci de mediul academic, dirijat pervers spre un fel de neoprotocronism neinteresant pentru nimeni şi care nu izbuteşte să se impună nici măcar la nivelul lumii academice.

Ceea ce v-am prezentat azi nu sunt nicidecum discuţii marginale şi cu multe componente exotice, chiar dacă ele par şocante şi, în orice caz, îndreptate împotriva tuturor afirmaţiilor conţinute în documentele oficiale europene. Aş putea spune că, dimpotrivă, ele trebuie lecturate cu mare atenţie pentru că, astfel, veţi găsi poate explicaţii pentru viteza cu care începe să renască ideologia extremismului naţionalist , cu rădăcini uşor de identificat în ideologia lui Alfred Rosenberg sau în misticismul lui Karl Haushofer, apologeţii rasei pure pentru Imperiul nazist care ar fi trebuit să dureze 1.000 de ani.

Cred că, pentru România de acum şi pentru locul nostru în jocurile de mâine, este extrem de periculoasă apropierea care se face de o eventuală „linie de fractură”. Implicaţiile pot fi extrem de pernicioase. Numai că subiectul ar trebui să intereseze pe cineva de la noi. Nu au timp pentru asta, exact cu n-au avut timp să pună mâna pe carte. Urmările se văd şi mi-e tare teamă, din ce ştiu şi ce văd aici la Bruxelles, că marile jocuri se construiesc fără noi. Ni se comunică un rezultat, ni se va spune unde să ne aşezăm şi să ascultăm. Dacă numai asta vrem, asta vom avea. Dar cred că e o crimă faţă de ce ar trebui şi ar putea să facă România în Europa Unită.