România încă neunită

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Aut

Acum o sută de ani, conducerea de stat a României, în frunte cu regele, se retrăgea la Iaşi, în timp ce Bucureştiul era ocupat de armatele Puterilor Centrale.

Totodată, armata română respingea trupele feldmareşalul Ludwig von Mackensen, care încercau să spargă frontul pentru a pătrunde în Moldova şi astfel să determine capitularea părţii încă libere a statului român, a cărui inimă bătea la Iaşi, „capitala rezistenţei până la capăt”, după cum avea să fie numită urbea Iaşilor datorită rolului jucat în timpul Primului Război Mondial. Însă, la Mărăşti, la Mărăşeşti şi la Oituz, armata română a reuşit să ţină pe loc ofensiva trupelor germane, evitând astfel ocuparea întregii ţări. Totuşi, a urmat capitularea semnată la Buftea, apoi, cu puţin timp înainte de încheierea conflagraţiei mondiale, România a reintrat în război alături de Antanta, iar sistemul internaţional de tratate de la Versailles a recunoscut actele istorice din 1918, prin care regiunile istorice locuite majoritar de români s-au unit cu regatul României. A venit al Doilea Război Mondial, în urmă căruia URSS-ul a anexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, astfel că în ajunul Centenarului Unirii, România arată altfel decât la sfârşitul anului 1918.

O sută de ani de unitate teritorială între regiunile ce compun România de astăzi, care, la anul, trebuie celebraţi cum se cuvine, căci, fie că ne place, fie că nu, ţara a cărui cetăţeni suntem, a fost modelată de faptele şi sacrificiile protagoniştilor respectivului episod istoric. Ei credeau sincer că prin acţiunea lor, generaţiile următoare, inclusiv cea din care facem noi parte, vor avea un trai mai bun, indiferent de ceea ce însemna „mai bun” pentru ei.

Cu siguranţă, instaurarea regimului comunist nu a putut însemna „mai bun”. Însă, după evenimentele din decembrie 1989, românii au sperat ca nivelul de trai să crească fără a mai fi obstrucţionat de limitele structurale ce au caracterizat statul român din perioada comunistă. Ultimele două decenii şi jumătate au demonstrat că nivelul de trai al românilor a crescut, în mod cert din punct de vedere macroeconomic, însă, cu siguranţă, nu pentru toţi, cel puţin, nu la fel pentru toţi.

Şi nu am în vedere aici polarizarea bogaţi-săraci, orice abordare de acest tip fiind sortită eşecului sau tragediei, după cum stă mărturie secolul al XX-lea. Sunt însă preocupat de decalajele economice dintre cele trei mari regiuni istorice care alcătuiesc România. Acestea au crescut în ultimii ani şi în nici într-un caz nu pot fi explicate apelând la vreo stereotipie. Deşi diferenţe economice vor exista mereu, decalajele, ce riscă a deveni abrupte, au la bază deficienţa strategiei de dezvoltare, în special la nivel infrastructural. Actorii şi analiştii economici sunt de acord că, prezenţa sau lipsa infrastructurii, avantajează sau dezavantajează diferitele regiuni macroeconomice.

Astfel se explică că, un alt stat ex-comunist, Slovenia, are un PIB mult mai ridicat decât cel al României. Conform FMI, în 2016, PIB-ul pe cap de locuitor al Sloveniei era de 21.320 $, în timp ce al României era de 9.465 $ (sursa). Conform Eurostat, în 2015, Slovenia avea 773 km de autostradă, iar România 747 km (sursa). Doar că Slovenia are o suprafaţă ce se întinde pe 20.273 km² şi este poziţionată central faţă de fluxul economic european, iar România are o suprafaţă ce se întinde pe 238.392 km² şi se află la periferia fluxului economic european.

Polonia, un alt stat ex-comunist, precum România, face parte din limesul UEuropean, şi avea în 2016 un PIB pe cap de locuitor de 12.315 $ (conform FMI, sursa). În 2015, reţeaua de autostrăzi a Poloniei număra 1559 km (conform Eurostat, sursa).  O exista vreo legătură între infrastructură şi economie!

Dintre toate cele trei mari regiuni istorice din componenţa României actuale, una a fost defavorizată în mod special de către carenţele strategiei de dezvoltare infrastructurală: Moldova. Graniţă de est a României şi a UEuropei, este regiunea cu cel mai scăzut PIB din ţară şi printre cele mai scăzute din UE (sursa 3, 4, 5). Lipsa unei autostrăzi care să treacă Carpaţii, contribuie decisiv la menţinerea acestei situaţii. Investitorii străini se vor lăsa convinşi cu greu să aducă capital şi tehnologie într-o regiune problematică din punct de vedere infrastructural, căci, fără autostradă, transportul mărfurilor şi produselor este îngreunat, fiind astfel afectată competitivitatea economică. Evident, antreprenorii locali români se confruntă cu aceeaşi problemă.

În atare condiţii, nu cred că este de neînţeles dorinţa moldovenilor de a lega Moldova de Transilvania printr-o autostradă. Acest obiectiv este promovat de iniţiativa civică „Moldova Vrea Autostradă”, care şi-a propus să aducă subiectul în atenţia publică, după cum rezultă din activităţile şi analizele pe care le-a întreprins în ultimii ani în vederea construcţiei autostrăzii Iaşi – Târgu Mureş.

În ciuda eforturilor acestei asociaţii, studiul de fezabilitate pentru autostrada Iaşi – Târgu Mureş este mereu amânat. Normal ar fi ca, în 2018, cu ocazia Centenarului Unirii, studiul de fezabilitate să fie în sfârşit început. Nu de alta, dar faptul de a fi singura regiune din ţară, alături de Oltenia, fără măcar un kilometru de autostradă, oferă unora motive pentru a afirmă că, la o sută de ani de la Unire, România este încă neunită. Căci, trebuie ştiut, unii moldoveni sunt de părere că Bucureştiul, prin deciziile pe care le ia cu privire la alocarea resurselor, lasă impresia că nu prea îi pasă de soarta Moldovei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite