România e ţara unde Iorguleştii te strivesc cu maşina şi tu nu poţi face nimic

Se fac curând treizeci de ani de la aşa-zisa Revoluţie, dar nouăzecismul barbar se dă foarte greu dus de pe meleagurile acestei margini de Europă, încăpăţânându-se să prindă rădăcini tot mai adânci, ca o buruiană fatidică.

Iar semnele lui se văd peste tot: în şoferii care încă împing Dacii care-i lasă în mijlocul drumului când le e lumea mai dragă, în gheretele care încă vând ciorapi matlasaţi aduşi din Turcia, în sictirul atotstăpânitor al funcţionarilor publici care încă te face să regreţi anii pe care i-ai pierdut la şcoală într-o ţară în care acest concept nu e necesar.

Mai presus decât toate, însă, balcanismul sordid şi medieval care face deliciul local este cel mai uşor de recunoscut în arhitectura socială de relaţii, pile şi cumetrii care guvernează absolut orice instituţie. În România, însă, nefiind nimic pe bază de valoare, e normal, tot aşa cum la fel de normale sunt şi consecinţele acestei stări de fapte. Pentru că dacă cineva crede că te poţi uita la acest tablou macabru ca la o curiozitate muzeală, se înşeală amarnic. Impostura şi incompetenţa mânjesc chiar dacă nu pui mâna pe ele, iar dacă nimeni nu-şi suflecă mânecile să se ia de piept cu exponenţii acestor atribute vesele ale fiinţei umane, în cele din urmă vom sucomba toţi sub apăsarea lor lugubră.

Psihologic vorbind, însă, impunitatea cu care acţionează talpa ţării, aceea pe care urmaşii bolşevicilor au lăsat-o cu limbă de moarte să conducă România, nu poate funcţiona fără acordul tacit şi mai ales înfricoşat al populaţiei conlocuitoare. Nu poţi, prin urmare, să fii băiatul de bani gata al unui potentat din indiferent ce domeniu şi să omori cu zile oameni pe stradă, dacă nu ştii precis că nu ţi se întâmplă nimic. Pentru că, ne place sau nu, chiar şi în această lume strâmbă lucrurile sunt interdependente, iar dacă moralitatea îndoielnică prin care am supravieţuit în faţa invadatorilor ne-a adus până aici, tot ea ne face să închidem ochii atunci când în jurul nostru se comite o nedreptate. Asta ca să nu mai vorbim despre teroarea mentală care decurge pe cale de consecinţă din această lipsă de atitudine şi anume sentimentul strivitor cum că totul e zadarnic şi orice s-ar întreprinde în contra acestei stări de lucruri este sortit, aprioric, eşecului. Ceea ce este cum nu se poate mai fals.

Să nu ne amăgim, deci: Colectiv, Caracal şi, mai nou, iată, oroarea proaspătă care se adaugă acestui carusel al hidoşeniilor care este România, accidentul provocat de un descreierat crescut, probabil, la întâmplare de către unii dintre exponenţii României pe care încercăm cu greu s-o lăsăm în urmă, ne reamintesc cine suntem de fapt. Nişte oameni chinuiţi de soartă, veşnic sub vremuri, care întârzie să îşi asume o demnitate firească chiar şi pentru popoarele mai puţin norocoase de pe acest pământ: aceea de a nu mai întoarce capul atunci când se întâmplă lucruri care ne privesc, în definitiv, pe toţi. Aceea de a spune nu în momentul când cineva încalcă legea, iar legea îi va da, cel mai probabil, în cazul de faţă, doi ani cu suspendare pentru ceva ce într-o ţară normală ar însemna zeci de ani de puşcărie. Demnitatea, în definitiv, de a respinge cu hotărâre această societate alimentată covârşitor de impostură şi chiverniseală măruntă, făcută la colţ de stradă în speranţa de a prinde şi ziua de mâine. Pentru că, deşi pare greu de crezut, totul pleacă de la noi, iar consecinţele istorice ale accidentului epocal petrecut odată cu venirea comuniştilor vor continua să-şi propage efectele până în momentul când vom învăţa să ne opunem acestei mentalităţi, în definitiv, criminale. Greu de imaginat cât va dura.