România, un clişeu

Am fost într-o scurtă vacanţă la Paris. Fireşte, am căutat în presă şi la teve subiecte româneşti (boală de dâmboviţean sadea).

Nu pot să spun că am fost dezamăgit. Subiectele româneşti nu au lipsit, chiar dacă ele sunt de găsit adesea prin colţuri de pagină, amintind, de pildă, că Dacia se vinde bine. Presa franceză s-a „străduit" stahanovist - dacă-mi permiteţi - să amintească de România.

Era un subiect de bifat în această perioadă. Unii au scris din vârful pixului, cum se spune prin redacţii, adunând informaţii de pe net sau de la diverşi trăitori români pe la Paris, care îşi mai amintesc vag ceva despre ţara lor şi fac chiar figură de aproximativ experţi pe baza actului de naştere şi a limbii vorbite. Alţi gazetari cu bună finanţare s-au ostenit să se deplaseze la Bucureşti cu camere teve.

La fel, câţiva jurnalişti din presa scrisă. Au cules informaţii de la unii şi de la alţii, poposind loco cu scurte liste prin buzunare. Au trecut în fugă, au scris pe genunchi, grăbiţi să se întoarcă acasă, să prindă şi ei Sărbătorile. Ce au reuşit să adune într-un timp scurt au publicat cu onor în cotidienele de mare/mic tiraj. Ceilalţi au programat diverse emisiuni teve la ore de mai mare sau mai mică audienţă. Au evocat fireşte - ce altceva - Revoluţia română în direct, procesul sumar al Ceauşeştilor, execuţia lor.

Totul într-o aură de mister de Ev Mediu, de secret, pentru a face subiectul interesant, cerşind zeului rating ceva mai mulţi telespectatori pentru un subiect venit dintr-o ţară ubuescă, despre care nu se ştie mai nimic şi nici nu are meritul de a fi o ţară exotică. Măcar ca Afganistanul măcinat de război civil, Pakistanul şocat de bombe, Iranul revoltat, o Columbie pradă reţelelor de traficanţi sau o Somalie populată de piraţi. Astea sunt zone de maxim interes.

România e plasată cum e mai rău: o ţară europeană cu iz balcanic, adică o ţară banală. Aparent prea bine-cunoscută, având aparenţa unei ţări europene chiar cu vagi influenţe occidentale. Dar de fapt rămânând „o terra incognita", în ciuda puternicei senzaţii de „déjà vu" pe care ţi-l lasă Bucureştiul, fost cândva „Micul Paris".

Gazetarii au aliniat din nou, ca şi acum zece ani, „lupta pentru putere din decembrie" şi au reluat marile teme arhicunoscute: complotul, lovitura de stat, mii de agenţi sovietici, militarii din culise etc. Au interpretat evenimentele din Decembrie 1989 din unghiul „teoriei conspiraţiei" care se vinde mult mai bine decât „teoria revoltei spontane a populaţiei din câteva mari oraşe".

E mai simplu, mai tare, mai comercial să pui drama de atunci pe seama unui aranjament între generali ai Armatei Române şi KGB. E mai simplu să desenezi umbra lui Gorbaciov şi a lui Bush, care la Malta au hotărât să îl doboare cu telecomanda pe naţionalist-stalinistul Ceauşescu!

Asta presupune altă idee fuşerită: că mămăliga nu explodează! Că poporul român nu e în stare să se răscoale împotriva celor care îl asupresc şi că rabdă în genunchi, la infinit, să fie umilit şi înfometat. Or, asta se vede mai bine ca oriunde de la Paris, din cafenele, din redacţii, printre intelectualii şi artiştii subţiri şi atoateştiutori în chestiuni româneşti. Chiar dacă se vorbeşte pe deasupra, fără cercetarea arhivelor, a supravieţuitorilor acelor zile şi nopţi. România este la Paris un clişeu, un spaţiu ocupat de locuri comune.

Au fost şi subiecte care mi-au făcut plăcere să le întâlnesc. Lansarea ultimului film despre „Epoca de Aur" produs de Cristian Mungiu (interviuri, articole, cronici). Lansarea filmului lui Radu Jude. Faptul că filmul lui Radu Mihăileanu „Concertul" are mare succes la public - peste un milion de spectatori în sălile pariziene. În zona asta, România dă senzaţia că este o ţară normală, europeană, ca să fiu mai precis.