România şi bătutul pasului pe loc

Adeseori am senzaţia că trăiesc într-o cultură a stagnării, într-o societate imobilă şi incapabilă să iasă din propriile defecte, din autosuficienţa generată de ignoranţă şi incompetenţă. De ce mi se pare că societatea şi cultura română, în ansamblu, par să stea pe loc? De unde impresia generală de declin şi delăsare, de unde sugestia apăsătoare că nu evoluăm, că batem pasul pe loc?

Câteva posibile răspunsuri la întrebarea dureroasă „de ce cultura română pare că stă pe loc?” am descoperit în studiul publicat de Clotaire Rapaille şi Andrés Roemer (Move UP: Why Some Cultures Advance While Others Don't, Penguin, 2015). Cei doi specialişti în politici culturale problematizează un aparent paradox: de ce – în condiţii asemănătoare - unele culturi avansează şi altele nu, iar baza teoretică le este oferită de cele mai recente concepte din neurobiologie, comportamentalismul economic şi psihologia evoluţionistă. Rapaille şi Roemer nu oferă explicaţii directe pentru faptul că România se află pe un trend cultural descendent, dar statisticile şi calculele lor indică posibile motive pentru situaţia tristă în care ne aflăm. De exemplu, indicatorul mobilităţii, calculat de cei doi autori pe baza unei formule care raportează codurile culturale la predispoziţiile „bio-logice”, ne poziţionează pe unul dintre ultimele locuri la nivel global.

Cartea oferă, de fapt, o perspectivă provocatoare asupra evoluţiei civilizaţiilor, diferită de cea tradiţională, dominată de explicaţii politice şi ideologice. În sens clasic, o cultură nedemocratică şi fără economie de piaţă nu are şanse să fie pe o direcţie ascendentă. Dacă acest criteriu este exact, atunci, după cum se întreabă şi cei doi autori, de ce statele catolice ale sudului Europei sunt sărace, iar cele nordice, majoritar protestante, bogate? Răspunsul nu este pur şi simplu unul cultural. Sau de ce economia de piaţă, care există şi în Grecia şi în Germania, nu funcţionează la fel în ambele spaţii culturale? Nu pentru că există diviziunea primitivă între ortodoxie şi protestantism.

Explicaţia complexă porneşte de la un concept promovat de către Clotaire Rapaille, care susţinea încă din anii 80 că toate comunităţile umane dezvoltă un subconştient cultural colectiv, care le organizează întreaga existenţă. Ca şi oamenii, culturile au un creier reptilian (creierul primitiv din structura triună a creierului uman) şi reacţionează diferit la stimuli. Acest subconştient cultural este format dintr-un amestec de istorie, geografie, informaţii private şi predispoziţii psihologice, care ne condiţionează pe o direcţie ascendentă sau descendentă.

Dacă cercetările clasice despre modul cum funcţionează societăţile umane se bazau fie pe imperativele ideologice sau politice, fie pe cele biologice, studiul celor doi porneşte de premisa că există o serie de imperative biologice care ne condiţionează şi care sunt conectate la o suită de coduri culturale. Există trei elemente majore care caracterizează organizarea cerebrală a indivizilor şi, implicit, a culturilor. Ele pot fi descrise prin modul cum ne organizăm timpul, spaţiul şi distribuirea energiei. Acestea trebuie corelate cu cele patru motivaţii biologice universale: supravieţuire, sexualitate, siguranţă, succes. Cum se traduce acest raport în existenţa comunităţilor specifice?

Ideea este aceea că o cultură nu se formează numai din biologia grupului sau numai din ideologia care îi este specifică (sau impusă). Rapaille, care a studiat ani la rând modul cum diversele culturi europene răspund diferit la stimuli similari, a problematizat acest raport când a văzut că aceeaşi reclamă (la un produs de igienă) este receptată diferit în diverse ţări europene aparent „asemănătoare”. Concluzia a fost că modul cum ne raportăm la igiena personală este la fel de important ca şi ideile pe care le considerăm importante. Astfel, cantitatea de săpun utilizată de o comunitate devine un indicator important. Şi aici, România este pe un ruşinos loc ultim în Europa, 20% dintre concetăţenii noştri recunoscând că nu s-au spălat pe dinţi niciodată în viaţă şi, mai mult, considerând că – în ciuda evidenţelor ştiinţifice – spălatul pe dinţi dăunează nu doar sănătăţii bucale, ci şi celei culturale!

Un alt exemplu strident este contrastul dintre Mexic şi Statele Unite. Roemer, care a fost pentru un timp consul al Mexicului în San Francisco, cunoaşte foarte bine cele două culturi. De altfel, termenul inventat de Roemer este „demonocraţie”, în opoziţie cu democraţia. Ideea este că nu toate societăţile care adoptă sistemul electoral democratic devin democratice automat. Ca şi în Mexic, unde există reţele de putere mai influente decât procesele decizionale formale, România are o mare problemă cu tipul de autoritate care este respectată. Vedem cum excesul de presiune şi abuzul de autoritate nu doar că acţionează inhibitiv, dar sunt cultivate informal.

Aşa cum am arătat în multe alte luări publice de poziţie, consider că una dintre problemele majore ale României contemporane este tocmai deficitul de democraţie. Nu ajunge să mimăm regulile democratice, democraţia nu se instalează automat într-o cultură. Mai ales într-o cultură nondemocratică, aşa cum este a noastră, unde excesele dictatoriale se văd pretutindeni, de la Uniunea Scriitorilor la Parlamentul României. Nu putem să transformăm România cu forţa şi peste noapte. Singurul mod de a o transforma real este impunerea unui exces de democraţie în toate instituţiile publice.

Un alt factor este predispoziţia pentru dezvoltare culturală şi artistică. Simplu spus, degeaba încercăm să le impunem românilor un anumit comportament economic sau un model civilizaţional, dacă acesta merge împotriva obiceiurilor educate pe termen lung. Şi aici, România se numără printre „culturile descendente” deoarece este mai degrabă caracterizată prin lipsa de respect faţă de artă şi cultură. Nu putem să obţinem un efect ascendent pe ansamblul societăţii în condiţiile în care învăţământul este în continuă degradare, iar investiţiile în cultură sunt aproape inexistente. Statisticile europene indică o situaţie catastrofală şi în acest sens. Iar o populaţie care este învăţată doar să supravieţuiască biologic nu poate să aibă o psihologie orientată spre ascensiune.

Nu în ultimul rând – şi nu e de mirare - avem un foarte scăzut index al satisfacţiei faţă de locul unde ne-am născut. După cum arată autorii, inclusiv marocanii şi iranienii sunt mai mulţumiţi cu locul unde trăiesc decât românii. Există o nemulţumire generalizată faţă de practicile culturale din propria ţară. Aşa se explică faptul că mulţi români, atunci când sunt în Occident, respectă regulile de comportament şi principiile civilizaţiei urbane. Şi tot aşa înţelegem de ce, aceiaşi oameni, de îndată ce vin în vacanţă acasă, se transformă în nişte brute needucate. Problema constă în modul cum definim, din punct de vedere psiho-cultural, reuşita în viaţă. În România, succesul social, un factor foarte important în formarea psihicului colectiv, este pus covârşitor în seama oportunismului. La noi, minciuna şi şmecheria sunt recompensate, vulgaritatea şi nesimţirea sunt etichetate drept calităţi masculine, jignirea semenilor şi înjurătura sunt metode de comunicare general acceptate, iar obrăznicia şi brutalitatea sunt privite ca talente dezirabile.

Ce putem face? În fond ne putem întreba dacă nu cumva şi acest demers aparţine unei tendinţe pesimiste şi descendente. Ca şi în cazul alcoolicilor care, pentru a putea începe procesul de vindecare, trebuie să recunoască faptul că au o problemă cu alcoolul şi schimbarea culturală poate începe numai după ce ne înţelegem predispoziţiile. După ce conştientizăm acest palier urmează elaborarea unor politici culturale adecvate specificului nostru bio-logic.

Aceasta pentru că, după cum concluzionează autorii, nu contează în ce situaţie te afli, important este încotro te îndrepţi. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem fiecare în parte şi să o punem decidenţilor din politică, societate şi cultură este simplă: când veţi începe să orientaţi România pe o traiectorie ascendentă?