România lui „al cui eşti?”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Din nefericire, în România, trebuie să fii şi să se ştie clar al cui eşti. Dacă refuzi să fii al cuiva, deja începi să ai stofă de ”martir” şi să miroşi a victimă ― de aceea şi miriadele de obedienţi, de milogi şi de slugi, de ipochimeni pentru care îngenuncherea înseamnă onoare şi demnitate, de secături grupate în fel de fel de găşti, numindu-şi conivenţa prietenie,

de aici şi nesfârşitul ”lanţ al slăbiciunilor”, în care culpa devine oficiu, iar ploconeala, laşitatea, linguşeala, impostura, ”şmecheria” sunt instaurate ca virtuţi.

Eu unul nu mai cred în schimbări pozitive. Graţie facebook-ului (citind, de-a lungul a 4 ani, mii de postări şi de comentarii, deci o cunoaştere pe care viaţa fizică nu ţi-o poate oferi nici pe departe), mi-a dispărut şi bruma de speranţă pe care o aveam în urmă cu 4 ani. Nu sunt de noi astfel de schimbări ― deoarece pentru imensa noastră majoritate, o eventuală întronare a normalităţii ar însemna o adevărată calamitate. Dacă ar fi fost să fie, ne-am fi schimbat până acum ― n-am mai fi bătut câmpii, strigând lozinci, şi nu ne-am mai fi învârtit în jurul cozii, tot cotrobăind după vinovaţi în afara noastră, când ei puteau fi uşor de găsit, stând cocoţaţi în noi. Dar nu am făcut-o. Am ales să rămânem egali cu noi înşine, deoarece în adâncul nostru domneşte un cusur ancestral ― o boală atavică ce ne roade măruntaiele: din pricina ei am pierdut toate trenurile civilizaţiei, de dragul ei amânăm mereu întâlnirea cu istoria.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite