Parcă şi aud în jur comentarii: în sfârşit, suntem şi noi pe locul 4 în Europa la ceva! Dar cred că ar trebui să lăsăm deoparte tradiţionalele miştouri strămoşeşti şi să încercăm să înţelegem ceva. Cifra e consistentă (3,4 milioane e ca şi cum populaţia Bucureştiului ar pleca peste hotare şi-ar mai trage şi ploieştenii şi braşovenii după ea). Iar proporţia impresionează şi ea: „plecaţii” reprezintă 17% faţă de populaţia totală a României. Numeric, sunt mai mulţi britanici şi germani plecaţi prin lume, dar procentul din populaţia „de-acasă” e mai mic şi la unii, şi la alţii. La acest capitol, suntem primii în lume, în fapt, după cifrele oficiale al ONU pentru 2015.

Ce să înţelegem de-aici? Comentatorii arată că cei mai mulţi dintre cei plecaţi au părăsit România în ultimii ani, mai ales după 2007 (cînd aderarea la UE ne-a dat tuturor dreptul la liberă circulaţie). Şi au făcut-o, evident, în căutarea unei vieţi mai bune. Nu numai că au găsit-o pentru ei înşişi, dar au trimis, ani la rând, câteva miliarde de euro pe an familiilor şi rudelor rămase-acasă. Au contribuit, aşadar, şi la viaţa mai bună din România. Nu trebuie să fii economist – cum nici eu nu sunt şi n-am pretenţia că mă pricep – ca să-ţi dai seama, ca orice bună gospodină, că dacă n-ar fi intrat în ţară cele câteva miliarde de euro pe an venite de la zidari, bone, muncitori de tot felul plecaţi în străinătate, România ar fi dus-o mai prost. La PIB-ul României, să tai câteva miliarde de euro cash pe an se cunoaşte, lasă urme.

Prin urmare, în loc de miştouri pe tema „căpşunarilor”, ar trebui să băgăm de seamă că, în ansamblu, România o duce mai bine „pe plan intern” datorită celor plecaţi. Nu numai că au trimis bani în ţară, nu numai că au venit şi au sporit investiţiile şi consumul (făcându-şi case noi şi deschizând mici afaceri). Acestea sunt fapte indubitabile. Dar ar trebui să adăugăm alte două beneficii: prin plecarea lor, PIB-ul românesc a avut mai puţine guri de hrănit, iar infracţionalitatea a scăzut, poate, şi datorită faptului că mulţi dintre micii pungaşi au plecat şi ei în ţări mai înstărite – căci un portofel cu euro merită mai multă atenţie decât unul cu lei, nu?

Cred însă că la toate aceste socoteli financiare şi avantaje materiale ar mai trebuie adăugat câte ceva, de altă natură. Avem deja o mică ţărişoară „afară”. Ce facem cu ea? Cu britanicii ne comparăm degeaba – ei sunt urmaşii celui mai mare imperiu colonial, e normal să fie mulţi plecaţi în lume, din alte motive decât ai noştri. Dar – ca să nu cădem iar în patima discursului pe tema „ca la noi, la nimeni” – ne putem compara cu alţii, pe care tot sărăcia i-a mânat să plece: italienii şi irlandezii plecaţi în America acum o sută de ani, italienii plecaţi în alte ţări europene după al doilea război mondial, polonezii de după comunism. Avem, aşadar – cum au şi alţii – milioane de concetăţeni „afară”. În era globalizării şi a noilor tehnologii de comunicare, legăturile cu ei (sau ale lor cu noi, că nu-i totuna) se păstrează altfel decât pe vremea telefonului fix şi a Cortinei de Fier. Avem un departament intitulat – aproape poetic, dar ca-n poezia secolului al XIX-lea – al „românilor de pretutindeni” care ar trebui să se ocupe de diaspora. Face ce poate, adică nu mare lucru. Căci nu i s-a acordat altceva decât misiunea de a face lucruri mai degrabă simbolice.

Altminteri, dacă am fi cu minţile mai deschise, milioanele de români plecaţi în alte ţări ar putea fi o resursă extrem de interesantă pentru cei rămaşi acasă. România „de afară” s-ar putea cu adevărat uni cu România „dinăuntru” (mai ales că în acest caz nu e vorba de revizuirea graniţelor). Mă tem însă că autorităţile şi politicienii nu-şi bat capul cu asta, nu-i interesează. Nici măcar votul celor din diaspora nu-i interesează: legea privind votul în străinătate a ieşit după mari chinuri şi tot proastă e. Aşa că românii vor pleca în continuare, iar populaţia scade şi din motive naturale (ne-am întors la nivelul lui 1966). Suntem tot mai puţini şi mai stingheri.