Robert Turcescu: „Ar trebui să mă urc pe masă, ca să fac audienţa de altădată"

Robert Turcescu: „Ar trebui să mă urc pe masă, ca să fac audienţa de altădată

Jurnalistul este şi autor al volumelor de publicistică „Dans de Bragadiru“ şi „Fiare vechi“ şi al romanului „Dincolo“

Jurnalistul Robert Turcescu (36 de ani) spune că s-a dus vremea când făcea rating cu o întrebare de cultură generală, precum cea de bilă albă/bilă neagră din emisiunea 100%, şi dărâmă mitul încruntatului: are formaţie rock, e mămos, şi-şi cheltuie banii pe concedii cu toată familia.

Ştiri pe aceeaşi temă

Citiţi şi:

Robert Turcescu, în discuţii pentru achiziţionarea postului de radio Sport Total

Andreea Creţulescu: E nevoie de "talk", dar şi de puţin "show"

„Un şef care îşi susţinea oamenii", „un tip normal, fără fiţe", „un jurnalist sigur pe el, care nu se abate de la principiile meseriei", „stăpânea excelent tehnica interviului", sunt lucruri pe care oameni care au lucrat cu Robert Turcescu le spun despre el. Turcescu a intrat în jurnalism pentru că vroia să cunoască oameni şi să călătorească şi astfel a spart tradiţia de contabili a familiei. A făcut teren, a lucrat pentru presă scrisă, radio şi televiziune şi a cunoscut succesul de tânăr: avea numai 23 de ani când a devenit redactor şef al Radio Total, iar vârsta de 29 de ani îl găseşte în poziţia de redactor şef al unui ziar naţional, „Cotidianul". Poate aşa se explică mina gravă cu care este recunoscut la televizor. Dincolo de ea, este un om care a realizat că prima parte a veţii sale a dedicat-o profesiei, aşa că vrea să recupereze: şi-a transformat studioul de producţie tv în sală de repetiţii pentru noua lui formaţie rock, merge la săniuş cu fetiţa lui, Ioana, şi e bucuros că a scăpat de obsesia de a-şi dovedi performanţa profesională în fiecare zi.

Ultima ştire despre Robert Turcescu este că a achiziţionat postul de radio Sport Total. De când vânezi o mişcare de genul acesta, să ai un radio al tău, pe care să îl gestionezi cum doreşti

Orice om care a făcut radio din pasiune, îşi doreşte să aibă un radio al său. Pentru mine, dorinţa de a manageria un post a apărut după dezamăgirea cu cele întâmplate la Realitatea FM. La începuturi am strans acolo o echipă extraordinară, a avut curând un succes uluitor, depăşind rapid alte radiouri de pe piaţă, deşi era pe o nişă incertă, de ştiri şi comentarii.  Mi-a părut rău că odată cu demisia mea de la Realitatea nişte minţi creţe s-au repezit să distrugă şi Realitatea FM. Echipa a demisionat după plecarea mea, iar la acest moment, radioul pe care l-am luat este construit în jurul acestei echipe.

Care este planul de bătaie cu acest proiect?

 Va fi un radio de ştiri şi comentarii, iar principala problemă pe care va trebui s-o rezolv este asigurarea surselor de finanţare. Dacă până acum trebuia să manageriez cu atenţie o structură editorială, acum, fiind vorba despre un business discutăm şi despre un plan de afaceri. E o paradigmă pe care eu o cunosc, având în vedere că am de ceva vreme deschise nişte firme de producţie de televiziune.

Când s-a întâmplat să coteşti decisiv înspre presă, când ai ştiut că trebuie să mergi pe acest drum?

 În vara dinainte de admiterea la facultate. Mai întâi a fost revista Metronom, pe care am făcut-o dintr-un entuziasm rokăresc. Pe atunci cântam într-o formaţie de rock la Piteşti, şi, împreună cu prietenii mei, am decis să scoatem o revistă. Cornel Chiriac, fostul realizator de la Radio România şi Europa Liberă, care era originar din Piteşti, avea o emisiune care se numea aşa. Dar era un fel de revistă a liceului, făcută cap coadă de noi: am plătit tipografia, am scris, am tehnoredactat. Eu în buna tradiţie a familiei trebuia să devin contabil, dar mi se părea o chestiune atât de plictisitoare şi monotonă. Îi vedeam pe ai mei trezindu-se în fiecare dimineaţă şi mergând spre serviciu fără chef şi îmi amintesc foarte bine că mi-am făcut atunci un jurământ mormăit în oglindă cum că trebuie să fac o meserie care să nu-mi displacă. Visam o meserie provocatoare, care, mai ales, să mă facă să călătoresc şi să cunosc oameni. Şi, slavă Domnului, chiar s-a întâmplat.

Mai ţii minte despre ce era primul tău articol?

 Adevărata dimensiune a fluturaşilor în stomac pe care ţi-o dă satisfacţia de a-ţi vedea numele tipărit sub un articol am simţit-o pe 1 decembrie 1993, când mi-a apărut primul articol în ziarul Curierul Naţional. Era o ştire despre un târg de echipamente agricole. Mama a cumpărat şapte exemplare din ziar, a sunat toate rudele şi vecinii iar eu aproape că leşinam de fericire. Începeam să devin ziarist.

Unul care a făcut teren câţiva ani buni, cărând după el un reportofon de aproape patru kilograme.

 Erau Sony, nişte scule foarte bune de altfel, dar grele, foarte grele. Ţin minte că lucram cu un astfel de aparat la Radio Total. Acolo aveam şi un soi de telefoane mobile. La vizita regelui Mihai la Curtea de Argeş, în 1995, aveam la mine un telefon mobil de şapte kilograme, cu o antenă de patru metri. Când am apărut cu chestia asta în proximitatea regelui, agenţii SPP de la acea vreme nu înţelegeau dacă vin de pe Marte sau de pe Lună. Purtam un echipament de infanterist: reportofonul gigantic pe un umăr, telefonul pe celălalt.

Te făcea să te simţi important, nu?

 Eram posesorul unor lucruri la care nu avea acces oricine. Şi mai era ceva: aveam 20 şi un pic de ani. Un entuziasm teribil, o poftă nebună de a face lucruri, de a dovedi şi de a-mi dovedi, bucuria aceea de aproduice materiale jurnalistice nu pentru fluturaşul de salariu de la sfârşit de lună. Ţin minte că ne împrumutam unul de la celălalt, îi trimiteau părinţii pachet unuia, mânca toată lumea, era o chestie ca-n studenţie. Au fost nopţi în care dormeam efectiv  în radio, fără să mă gândesc vreo clipă să mă duc acasă, stăteam toţi 16 ore acolo fără să ne-o ceară nimeni, făceam materiale jurnalistice peste norma necesară, pentru că ne plăcea să învăţăm lucruri.

O echipă atât de frumoasă şi un spirit atât de minunat în radioul ăla, pe care nu l-am mai regăsit după aceea pe nicăieri. A fost ca o poveste de dragoste care a luat sfârşit foarte brusc şi eu mi-am jurat că n-o să mă mai îndrăgostesc niciodată de un loc de muncă. Aşa se face că n-am iubit niciodată Europa FM, n-am iubit niciodată Realitatea TV, Evenimentul zilei sau altceva.

Nici chiar Evenimentul zilei, a cărui perioadă romantică ai prins-o, cu fumul de ţigară gros din Casa Presei?

 Eu am prins o echipă foarte faină acolo. Conducerea editorială era asigurată de Dan Turturică, director era Cornel Nistorescu, la acea vreme un personaj încă  frecventabil, inclusive professional, şi mai era un department de anchete care rădea tot pe piaţă la momentul acela. Se stătea până târziu, se punea pasiune. Acum e ceva ce s-a schimbat. A dispărut.

Sunt alte vremuri, alte generaţii, dar ce crezi că s-a schimbat fundamental?

 Prestigiul meseriei de journalist.  De fapt de aici pleacă totul. Meseria asta a fost percepută ca o medalie. Să fii jurnalist nu era la îndemâna oricui, însemna dobândirea unor abilităţi aparte. Pe urmă au năvălit tot soiul de barbarti în meseria asta. Inşi care au început să facă din jurnalistică o reţetă rapidă de făcut bani prin şantaj ori tabloidizare excesivă. Toată povestea asta a făcut ca tot praful acela magic care acoperea la un moment dat idea de presă şi de journalist, să se spulbere. La ora asta, dacă spui că eşti jurnalist nu mai face nimeni ochii mari. Mi-aduc aminte de prima legitimaţie de presă. Era din piele şi scria cu litere mari, aurii, PRESă. Domnule, când aveam aia în buzunar mă simţeam un om care poate să facă foarte foarte multe lucruri. Simţeam şi o responsabilitate teribilă. Astăzi, fiecare piţipoancă ce apare la televizor şi o face pe asistenta într-o emisiune de televiziune are legitimaţie de presă în buzunar. 

Ai afirmat că îţi e greu să trăieşti într-un mediu în care audienţa face legea. Tu cum reuşeşti să echilibrezi raportul calitate/show?  

 Războiul e pierdut, din punctul meu de vedere. Ca să apari la televiziune acum şi să faci o emisiune de succes e obligatoriu să faci concesii, compromisuri, de dragul ratingului. Încă mai am un soi de nebunie de a rezista în faţa tentaţiei chiloţărelii. Mă refer la toate îngredientele pe care alţii le folosesc ca să facă rating, să tabloidizeze orice discuţie, oricât de serioasă ar fi ea, şi orice personaj, oricât de serios ar fi el. Nici măcar nu creionează tuşe ale unui portret, sunt picanterii de maidan. Eu m-am hotărât să nu mai fac talkshow-uri, ceea ce vreau să fac este un interviu de televiziune. În cazul unui talkshow eşti obligat să arunci adeseori scheme ieftine ca să prinzi audienţă.

Modelul clasic, din manual, de interviu de televiziune?

 Nu acela, pentru că nu sunt un individ mereu în costum şi cravată. Cu alte cuvinte, ştiu ce înseamnă, ca telespectator, să vreau să mă uit la o emisiune de televiziune.

Crezi că vei avea succes, având în vedere că publicul pare să se fi obişnuit cu ce a primit până acum...

 Dacă nu mă urc pe masă şi nu dansez din buric sau dacă nu arunc cu paharul cu apă în invitaţi, nu voi mai avea niciodată succesul pe care l-a înregistrat emisiunea 100% în primii ani de existenţă. Dar la vremea aceea oamenii încă aveau o bucurie privind o banală întrebare de final, un test de cunoştinţe generale pentru invitat, care primea o bilă albă sau o bilă neagră. Deci se putea face o audienţă explozivă cu aşa ceva în televiziune. Acum, cred că ne apropiem uşor-uşor de „naked news".

Televiziunea te-a pus corect în valoare? Ai fost perceput iniţial drept un băiat încruntat care o face pe justiţiarul cu două bile pe masă.

 Pentru mine intrarea în televiziune s-a întâmplat din motive foarte prozaice, divorţasem şi aveam nevoie de bani să plătesc ratele la noua casă. La început televiziunea mi-a produs o stare de uimire, apoi am avut perioade în care am început să mă iau în serios, poate prea în serios, apoi am avut o perioadă de confuzie, pentru că nu înţelegeam de ce oamenii trebuie să confunde personajul de la televizor cu personajul din viaţa reală. Mi se întâmpla chiar cu oameni din familia mea, rude, care veneau la mine pentru rezolvarea unor probleme. Ajunsesem brusc un personaj capabil să schimbe dintr-un telefon sau dintr-o mişcare de pix, destine. Eu am detestat întotdeauna vorba aceea, cum că presa ar fi a patra putere în stat, iar jurnalistul un individ foarte puternic. Dar dacă le spuneai franc în faţă, „nu pot să fac asta" credeau că de fapt nu vrei să faci. Intrasem într-un soi de disperare, mai ales că se adaugase şi un brusc interes din partea paparazzilor pentru aspectele private ale vieţii mele.

Era un nou univers, pe care de fapt nu ţi-l dorisei?

 Exact. Câştigam nişte bani pe care nu aveam timp să îi cheltuiesc şi întâlneam oameni pe stradă care îmi spuneau „vai, dar dumneavoastră şi zâmbiţi, domnule Turcescu!". Altminteri, eu sunt un tip destul de solar, să ne înţelegem. (zâmbeşte). Când ieşeam la bere cu prietenii mei aş fi vrut să vorbesc cu ei despre filme, despre cărţi, despre femei, dar mereu subiectul principal ajungea să fie, iremediabil, politica. Toată lumea se simţea obligată în prezenţa mea să aibă foarte multe idei şi păreri despre personajele politice ale zilei. Îmi spuneau „uite, asta e întrebare de bilă albă, bilă neagră!" O astfel de schimbare, pe care unii o invidiază de la distanţă, pentru un individ ca mine a fost bulversantă o perioadă de timp. Uşor-uşor am început să mă obişnuiesc cu starea asta, şi, la fel, am renunţat la a mă lua foarte în serios. M-am reîntors la o stare de comfort a mea cu mine însumi. Şi mai mult decât atât, am scăpat de această demenţă de a-mi demonstra performanţa profesională în fiecare zi.

Poate şi pentru că brandul Turcescu produce deja din inerţie...

 Da, dar în televiziune asta se stinge la un moment dat, dacă nu îl alimentezi. Eu nu mă mai zbat să fiu pe locul unu, ştiu că pot să fiu. Trebuie să mă întrebuinţez, cum spun fotbaliştii. Să mai bag nişte cărbuni. Şi o s-o fac, pentru că nu vreau să renunţ la meseria asta. Ideea e că nu mai sunt dispus să fac orice, pentru o ciosvârte de audienţă.

Ce le răspunzi celor care spun că nu ai rezistat presiunilor politice?

 Sunt unii în presa din România care şi-au vândut interviurile şi anchetele jurnalistice, au şantajat, au regizat show-uri de radio sau televiziune. Şi atunci ei nu se pot gândi că se poate întâmpla şi altfel. Că cineva vine şi spune „vreau să mă distrez cu meseria asta, vreau să pun eu întrebarea aia de bilă albă bilă neagră, vreau să am publicul de partea mea, nu politicianul. Am avut momente când nu am turat motoarele la maxim, când am greşit din ignoranţă, când am lansat întrebări bizarre din lipsă de documentare. Mi le asum. Dar nu le-am făcut niciodată pe bani, pe şpagă, la comanda cuiva.

S-a speculat şi nominalizarea ta de către PDL pentru şefia TVR, cum că ar fi venit tot prin prisma unor partipris-uri pe care le-ai fi făcut...

 Aici trebuie înţeles un lucru: dacă aş fi acceptat propunerea de a deveni director la TVR, care ar fi fost elementele care nu mă recomandau pentru o astfel de poziţie? A fost mai legitim un personaj precum Alexandru Sassu, aterizat din politică? Eu fac televiziune de 17 ani, am condus redacţii de ştiri, Radio Total, Europa FM, ziarul Cotidianul, am două firme de producţie de televiziune, lucrez în traininguri de comunicare, deci nu văd ce ar fi fost nelegitim în această propunere. Şi încă ceva, ce o să repet ca să înţeleagă toată lumea: eu sunt un om de dreapta. Că dreapta în România este nesatisfăcător reprezentată de PDL sau PNL, e cu totul altceva. În acest context e mult mai posibil să îmi vină o propunere din partea unor partide precum acestea.

Spuneai la un moment dat că în aceste vremuri, când lumea se plânge în jur că se prăbuşeşte totul, tu abia ai început să trăieşti. Faptul că te reapuci de muzică este una dintre rezoluţii?

 Odată ce Ioana, fetiţa mea a făcut şase-şapte ani şi am plonjat în universul copilăriei ei am reînceput să descopăr o suma de bucurii simple pe care cu iureştul ăsta profesional le uitasem. Să mă bucur de mersul pe bicicletă, de datul pe derdeluş, de uitatul la desene animate, să ascult muzică. Şi într-o zi am dat chitara jos din cui, în altă zi am văzut într-un magazin o chitară pe care mi-am dorit-o la un moment dat, apoi am găsit alţi prieteni dispuşi să îşi cheltuiască banii pe aşa ceva. Şi ne-am adunat într-o gaşcă, apoi a venit cineva cu saxofonul, un băiat cu basul, o fată cu vocea, apoi mi-am transformat studioul de producţie de televiziune din Casa Presei în sală de repetiţii, pe care am utilat-o cu cele mai bune scule. De trei ori pe săptămână ne adunăm acolo şi cântăm şi e un câştig extraordinar, legat de felul în care ne simţim ajungând acolo. O zi de repetiţie în formula asta, cu oamenii aceştia extraordinari, mă încarcă mai mult decât orice altă activitate.

Ai fost mezinul familiei, fratele mai mic, ai fost un copil răsfăţat?

 Am fost un copil crescut de două femei - mama şi sora mea, fapt ce pe de o parte îmi asigură o înţelegere superioară a femeii, îndrăznesc să spun, pe de altă parte, naşte de fiecare dată frustrări femeilor din viaţa mea, pentru că relaţia asta de apropiere faţă de mamă şi soră se menţin în continuare. Eu când le spun prietenilor că plec vara în concediu cu familia - asta însemnând mama, tata, sora, cumnatul - de zici că migrăm, pentru ei e suprinzător. Mă bucură foarte mult compania lor şi faptul că pot împărţi cu ei un anumit tip de succes, cel financiar. Banii, dacă îi ai, trebuie să-i chletuieşti cu cei dragi. Altfel, ce să faci cu ei? Să-ţi iei cinci maşini şi trei telefoane? Cei care fac asta sunt nişte oameni trişti.

Aşadar, ai avut la Piteşti o copilărie care se poate numi fericită.

Da, şi îmi păstrez prieteni din copilărie. Eu am trăit într-o zonă de graniţă, cartierul meu făcea legătura între centrul oraşului şi zona de periferie, unde se întâmplau lucruri cam ca în Ferentariul bucureştean. Aveam weekend-uri în care ieşeam îmbrăcaţi frumos la plimbare pe strada mare din Piteşti şi seri în care ne înarmam cu pietre în buzunar şi plecam să ne batem la periferie.

Iar în liceu?

 Nu mi-a plăcut liceul, am chiulit foarte mult, dar aveam o gaşcă de prieteni, cu care descopeream avantajele extraordinare ale libertăţii. Am făcut de la mărţişoare până la insigne de acelea purtate de rockeri. Sunt convins că 80% dintre cei care au purtat insigne în România la vremea când erau în trend le-au purtat pe cele manufacturate de Turcescu şi gaşca lui. Am căştigat bani foarte buni din asta. Le făceam acasă, manual, din capace, partea din spate de la dozele de Coca Cola. Mai montam cabluri tv în vacanţa de vară, mergeam cu prietenii şi făceam asta, şi iarăşi scoteam bani buni.

Ce ţi-au reproşat femeile din viaţa ta? De ce ai fost „acuzat" cel mai des?

 Că sunt răsfăţat, că sunt băiatul mamei. Eu cu mama vorbesc zilnic la telefon, şi eu cu ea avem un soi de cod al descifrării felului în care ne simţim din voce. Şi poate faptul că nu aloc suficient timp unei relaţii. Ca să reziste, lucrurile astea au nevoie de implicare, de efort. Şi nu e uşor când ai foarte multe de rezolvat. La mine existenţa mea e puţin împărţită: partea profesională, copilul meu, care stă cu fosta mea soţie, Oana, copilul ei, părinţii mei, care încep să aibă probleme de sănătate, pentru că sunt la o vârstă, apoi timpul pentru cântat, pescuit, schi, bucuria solitudinii, care e din ce în ce mai greu de prins...

Te gândeşti să te mai căsătoreşti?

 Nu mi-am fixat un target, doar că nu mai există niciun fel de urgenţă. Eu am un copil, prietena mea are un copil, este totul bine aşa, nu văd de ce ar mai fi nevoie. Am fost mire, Oana a fost mireasă, nu cred că mai este neapărat nevoie. Asta cred că vine odată cu cinismul de după divorţ. Văd în jur atâtea persoane căsătorite care se înşală pe rupte, încât îmi dau seama că totul e doar o convenţie. Unii rămân împreună, spun ei, pentru copii, dar de fapt îi cresc într-un soi de bordel.



Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: