Cei ce nutresc astfel de convingeri cred că ţara era pe mâini bune în vremea când la conducerea ei se afla Nicolae Ceauşescu, au nostalgii comunistoide de diverse calibre, ba chiar regretă de-a dreptul comunismul în întregul lui. Aceasta ar fi realitatea sociologică arătată de un sondaj de opinie efectuat la comanda ziarului Adevărul de INSGOP Research.

Atunci când încerci să afli mai în detaliu motivele unei atare stări de spirit, altminteri extrem de îngrijorătoare, ţi se oferă explicaţii dintre cele mai felurite. Trec peste faptul că regretând comunismul, unii îşi regretă, de fapt, tinereţea pierdută, aşa cum ni se explică adesea.

Sunt persoane ce invocă siguranţa vieţii cotidiene, o siguranţă ce se identifica cel mai adesea cu siguranţa locului de muncă. Alţii echivalează siguranţa cu stabilitatea, uitând că stabilitatea excesivă ducea la sufocare. O altă categorie spune că în vremea comunismului ţara era independentă, respectată, avea o politică externă curajoasă, făcută la Bucureşti. În afirmaţiile lor sunt susţinuţi fie de ceea ce văd în fiecare weekend la România TV, post în a cărui politică editorială reevaluarea pozitivă a comunismului şi a lui Ceauşescu se află la loc de cinste, fie de serialul Moştenirea clandestină produs de Televiziunea Română şi care are ca punct de plecare cărţile lui Larry Watts, istoric de origine americană, format la şcoala istoriografiei naţional-comuniste a generalilor Ilie Ceauşescu şi Ioan Talpeş. Un serial ‒ culmea! ‒ premiat de APTR-ul condus de marea vânătoare de torţionari comunişti, Lucia Hossu-Longin.

Sunt, desigur, totuşi numeroşi oamenii, chiar din rândul nostalgicilor, care admit că, cel puţin în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, alimentarele erau goale, aprovizionarea era catastrofală, casele erau neîncălzite şi prost luminate.

Da, dar adaugă unii dintre aceştia, „oamenii se descurcau“, omiţând să observe că descurcatul cu pricina implica nenumărate umilinţe.

Unii încă îşi mai amintesc că 22 decembrie i-a prins cu doar trei ore de program la unicul canal de televiziune total aservit familiei domnitoare, cea de-a treia oră fiind oferită cadou în cursul anului 1989 de conducerea superioară de partid şi de stat, după ce ani buni TVR avusese emisiuni de numai două ore zilnice, neuitându-se a se menţiona că respectivul cadou era rezultatul înţeleptei politici a PCR, a secretarului său general în domeniul energetic.

Numărul lucizilor nu este nici el de nebăgat în seamă. În îngrijorarea cu care observăm creşterea celor ce regretă comunismul, e complet nedrept să nu îi avem în vedere şi pe cei ce nu îi uită puzderia de rele. Există, fără doar şi poate, semeni de-ai noştri care încă îşi mai aduc aminte de omniprezenţa Securităţii, de telefoanele ascultate, de corespondenţa cenzurată, de drepturile omului sistematic încălcate, de teama de fiecare zi. Îşi aduc aminte de toate aceste realităţi trecute şi le condamnă, nemaidorindu-le repetate.

Sunt semeni de-ai noştri ce pun degetul pe rană şi spun că ceea ce le-a lipsit cu adevărat în cei aproape 50 de ani de comunism românilor nu au fost nici pâinea, nici căldura, nici electricitatea, niciun serviciu sigur dar prost plătit, nici programele TV, ci libertatea.

E adevărat, cei 24 de ani trecuţi de la căderea comunismului nu le-au prilejuit prea multe motive de satisfacţie românilor. De bucurie, nici atât. Bunăstarea materială aşteptată e departe, chiar dacă din magazine nu lipseşte nimic. Viaţa de zi cu zi nu e tocmai calmă şi prietenoasă, activiştii partidului unic de ieri au fost înlocuiţi de politruci încă şi mai arivişti şi mai hrăpăreţi, parlamentarii îşi văd cu precădere de propriile interese, calitatea clasei politice e în continuă degradare. Neîncrederea în partidele politice e mai acută decât oricând, la aceasta contribuind esenţial dezamăgirea profundă produsă de USL, alianţă politică percepută în 2012 ca o salvare prin raportare la fărădelegile guvernării portocalii, dar simţită azi, la finele lui 2013, ca fiind încă şi mai rapace decât cei ce au precedat-o la putere.

„Toate partidele fură prin rotaţie“, se scanda duminica trecută la un miting de protest organizat la Sibiu, miting la care luau parte foarte puţini oameni. Un semn că cetăţenii României nu se mai aşteaptă la nimic bun şi că nu mai cred în propria lor putere de a schimba ceva. Românii apreciază că puterea legii e fragilă, că legile şi justiţia sunt selective, că aleşii îşi croiesc acte normative în propriul interes, că în România de azi ca şi în cea din vremea comunismului toţi oamenii sunt egali, dar unii sunt şi mai egali.

Românii îi ascultă cu mefienţă pe politologii ce se străduiesc să le explice că pretutindeni în Europa prăbuşirea comunismului a făcut valuri mari şi că vor trebui zeci de ani ca lucrurile să se aşeze. Că în unele ţări din fostul lagăr comunist aşteptata normalitate e ceva mai aproape de aducere la îndeplinire ţine de specificităţi din care un loc deloc neimportant revine experienţelor democratice anterioare, numai că astfel de fineţuri analitice nu prea mai consolează pe nimeni.

Cei ce în urmă cu 24 de ani au fost extrem de supăraţi la auzul profeţiei cinice a lui Silviu Brucan, contrapunându-i un optimism exagerat, mai exact cei ce atunci aveau 20-30 de ani, sunt primii ce şi-au văzut spulberate speranţele. Tinerii de azi văd salvarea în emigrare, mai abitir decât o făceau cei ce riscau totul pe vremea comunismului şi începeau lupta de uzură în vederea obţinerii unui paşaport.

Fără doar şi poate, viaţa de zi cu zi oferă numeroase motive de dezamăgire. Câteodată chiar de disperare.

Dar dincolo de supărările de care nu am fost scutiţi în anii postrevoluţionari, nimeni şi nimic nu ne îngăduie să socotim libertatea ca o valoare negociabilă.

Să o înţelegem ca pe ceva la care se poate renunţa pentru câtva timp, în schimbul unor avantaje imediate. Greşeala aceasta au comis-o românii atunci când au creditat comunismul – în august 1968, de pildă. Atunci, în entuziasmul mitingului ceauşist, credulii s-au ars, iar ei şi urmaşii lor nu mai au voie să producă litanii pe altarul noslagiilor desuete.

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, interviu publicat la 7 august 2009 şi republicat în recent apăruta carte Din vorbă-n vorbă- 23 de ani de întrebări şi răspunsuri (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), filosoful Andrei Pleşu povesteşte că, invitându-l cu ani în urmă pe reputatul istoric şi politolog american Tony Judt să conferenţieze la Colegiul Noua Europă despre nazism şi comunism, acesta a spus că răul cel mare a fost nazismul, în vreme ce pericolul cel mare rămâne comunismul.

La această observaţie foarte fină şi la adevărul conţinut în ea, v-aş invita să reflectăm acum, la 24 de ani de la căderea comunismului în România.