Minciuni, intoxicări, diversiuni. Mă întreb dacă omul acesta, stăruind în minciună, nu şi-a format cumva propriul adevăr. Unul în care crede sincer, aşa cum cucuveaua, creatură a întunericului, e convinsă că doar tâmpiţii dorm noaptea şi se preumblă ziua. Din scorbura ei, aşa se vede lumea.

Sindromul cucuvelei ar fi o bună justificare pentru Gelu Voican Voiculescu. I-ar asigura unele circumstanţe atenuante în faţa istoriei. Dar urmărindu-i cu atenţie micile piruete verbale, am convingerea că omul nu e nici prost, nici naiv, nici senil. Are 69 de ani, dar continuă să fie perfect lucid. Şi profund necinstit.

Iată ce mai aflăm de la domnul Voican, cu referire la evenimentele din 28 ianuarie 1990. „Liderii partidelor istorice au ieşit în balcon. Iliescu a spus: «Potoleşte-ţi oamenii!». A ieşit în balcon, Coposu a făcut semne, dar ăia din piaţă erau surescitaţi. Iliescu i-a spus: «Vezi, domnule, că nu e bine să te joci cu astea?».

Între timp, Dan Iosif şi Sergiu Nicolaescu au venit şi, uşor-uşor, au început să-i «dislocuiască» pe ăştia dinspre «Kiseleff» şi au schimbat raportul de forţe. Sigur că au mai fost îmbrânceli, dar nu s-au bătut şi nu s‑au umplut de sânge. Dar nici cu mângâieri n-a fost. Şi toţi ăştia, uşor, au fost împinşi spre «Ana Ipătescu». Când a mai ieşit Coposu o dată la balcon, nu mai erau ai lui, erau ceilalţi. Şi atunci, Iliescu i-a zis: «Vedeţi ce schimbătoare e umoarea maselor?» Se prefăcea că sunt aceiaşi oameni".

Că se prefăcea Iliescu nu e de mirare, viaţa acestui om este prefăcătorie de la un capăt la altul. Dar admiraţia lui Voican pentru contramanifestaţia organizată de FSN developează gândirea bolnavă a unui personaj care a umblat înarmat multă vreme după Revoluţie, deşi civilii au fost somaţi să predea armele pe 25 decembrie 1989.
„Eu, într-adevăr, purtam un automat la mine. Era, dacă vreţi, un fel de teribilism, pentru că îmi plăcea modelul respectiv. Eram în maşină, o aveam în spate, pe canapea, alături de mine. Şi Gabriela Adameşteanu urla: «Filmaţi-i arma!». Eh, mi-a văzut asta arma..."

Puţin mai la vale, Voican recunoaşte că avea şi „un Browning mic la brâu". Dar nu aceste amănunte i se păreau anormale, ci faptul că i-a văzut „asta" arma. „Asta", adică Gabriela Adameşteanu. Individul e de-a dreptul mitocan.

Cu astfel de personaje, nu e de mirare că, în timp ce alţii au făcut revoluţii de catifea, noi am avut o revoluţie de cucuvea.