Eugen Barbu - întotdeauna în răspăr cu canoanele socialiste - m-a îndemnat să tipărim, sub titlul revistei „Luceafărul”, de la un capăt la altul, în culori, tricolorul ca o banderolă şi să publicăm fotografia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, portretul arhicunoscut al domnitorului cu pieptul plin de decoraţiile demnităţii.

Un coleg de liceu, Ion Stăvăruş, ataşatul cultural la Paris, m-a invitat să vizitez câteva zile Oraşul Luminii. Doi prieteni ai mei, directori culturali în Ministerul de Externe, Constantin Oancea, viitorul ambasador la Bonn şi Dumitru Aninoiu, viitorul ambasador la Paris, mi-au obţinut paşaportul pentru călătoria la Paris cu viză pentru Austria cu care ţara avea relaţii şi, de asemenea, cu viză de Franţa, pierzând din vedere că trenul trecea şi prin Germania Federală.

În primul oraş de graniţă german, s-a urcat în tren Poliţia de Frontieră germană să verifice paşapoartele şi, descoperindu-mă în compartiment, pregătit să dorm liniştit la clasa I, m-a arestat şi m-a dat jos din tren cu bagajul abia strâns, forţat să mă grăbesc, deoarece trenul trebuia să plece spre Strasbourg - încât pe peron, comedie în plină tragedie - mi-a căzut din braţe o sticlă de ţuică, trimisă de părinţii doctorului Apostol Turbatu, care era la specializare într-un spital din Paris, prieten bun. Şi, astfel, peronul din oraşul amintit mirosea tot a ţuică de prună din satul Rotunda, de lângă Caracal.

Poliţia germană m-a dus la sediul ei de frontieră şi a urmat o „discuţie disperată” a mea, care nu ştiam nemţeşte, cu poliţiştii, care nu ştiau nici limba franceză şi, fireşte, nici limba română. Bănuiam din mimica lor şi din tonul întrebărilor nervoase că mă întreabă cum am intrat fraudulos în Germania de Vest. În bagajul pe care mi-l scotoceau nervos au dat peste exemplarele din revista „Luceafărul”, cu tricolorul românesc şi portretul lui Cuza, şi eu am avut inspiraţia dumnezeiască a disperării să le arăt caseta redacţională în care era numele meu, cu funcţia de secretar general de redacţie, şi am întors revista la pagina întâi şi l-am arătat pe Cuza, dumnezeiasca inspiraţie care m-a salvat şi poliţiştii au înţeles că sunt legat de acest domnitor.

Nici ei, săracii, nu ştiau nimic despre România. M-au pus să-mi fac rapid bagajele şi m-au dus la un hotel de lângă gară pentru primul tren spre Strasbourg care, la 5 dimineaţa, pleca spre Franţa.

La 5 dimineaţa eram în compartiment, zdrobit de frică, şi auzeam cum poliţia de frontieră germană trecea din compartiment în compartiment, strigând: „Rumanien, rumanien”, să verifice dacă sunt în tren.

Restul este amintirea fulgurantă cu privire la prima mea vizită în Oraşul Lumină, salvat de portretul celebru al domnitorului Cuza şi de tricolorul românesc.