Era la vreo câteva zile după infamul 10 august, seara şi, nu ştiu de ce, scanam posturile TV. Nu fac asta de obicei, dar probabil voiam să văd cine ce spune după turnura catastrofală pe care o luaseră evenimentele la Bucureşti. E, şi cum schimbam eu posturile aşa, oarecum absent, văd nişte imagini care-mi atrag atenţia. Părea iniţial un film SF, nu înţelegeam bine, nişte indivizi îmbrăcaţi în costume spaţiale băteau nişte oameni. Tineri sau ceva. După care m-am uitat mai atent, absorbit de acţiune. Nu era film SF şi nu erau costume spaţiale. Şi nici de scafandri. Era chiar poliţia italiană care nimicea, într-adevăr, nişte tineri.

Apoi, spre surpriza mea, o văd pe Monica Bârlădeanu zburdând pe ecran. În fine, era B1 TV, deci putea avea un oarecare sens. După care Ana Ularu şi, pe rând, alţi actori români. Am devenit din ce în ce mai intrigat, numai că televizorul cu pricina avea câteva sute de ani, deci nu puteam afla despre ce producţie e vorba. Am apelat, evident, la mult superiorul Google şi, din câteva căutări contextuale, gen Monica Bârlădeanu, italiano, polizia, am găsit ce căutam. Era vorba despre o coproducţie italiano-franco-română intitulată Diaz – Non pulire questo sangue (Diaz – Don’t Clean Up This Blood), un film regizat de Daniele Vicari în anul 2012.

Pentru că nu prinsesem filmul de la început, am purces la a afla povestea din spate, asta în vreme ce pe ecran bătăile erau din ce în ce mai cumplite, frizând pe alocuri chiar filmul horror. Era vorba despre raidul poliţiei italiene din anul 2001 asupra manifestanţilor anti-G8 din Genova care se baricadaseră în şcoala Armando Diaz (fost ministru de război în primul guvern al lui Mussolini, decorat, n-am descoperit de ce, cu Ordinul Mihai Viteazul în 1919). Acum, sigur că n-o să mă apuc să vă povestesc filmul şi la fel de sigur că este că toate detaliile operaţiunii (la care a participat poliţia din Genova, Roma şi Milano, ajutată pe alocuri de carabinieri) pot fi găsite pe Wikipedia. Cu toate acestea, barbarismul acţiunii m-a deconcertat de-a binelea, iar anumite detalii groteşti despre felul în care au fost bătuţi, ba chiar torturaţi unii manifestanţi mi-a ridicat părul în cap. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că aşa ceva se petrecuse cândva într-o ţară europeană.   

Bun, şi ce vreau să spun cu asta? Păi e simplu, faptul că generalizări de tipul represiunea violentă a mitingului din 10 august duce România mai aproape de Turcia lui Erdogan, sau de Rusia lui Putin, nu ajută pe nimeni. Sigur, veţi spune că e un episod izolat, că de atunci nu s-a mai întâmplat aşa ceva în Europa la această scară, deşi cazuri relativ recente din Franţa, când cu protestele împotriva reformei în domeniul muncii din 2016, ba chiar şi, sau mai ales în Grecia, cu ocazia celebrelor mitinguri anti-austeritate, ne arată întrucâtva că reflexul poliţienesc e o fantomă care bântuie, la răstimpuri, Europa. Ceea ce bineînţeles că nu are cum să scuze acţiunea dezastruoasă a jandarmeriei române din data de 10 august, disproporţionată până dincolo de absurd, dar cred că un demers mai realist, care să completeze piesele lipsă dintr-un puzzle ceva mai complex al brutalităţii forţelor de ordine, nu poate fi decât binevenit pentru viziunea de ansamblu.   

Chiar şi aşa însă, ce este şi mai înfricoşător la cazul italian este că respectivele unităţi nu au putut fi niciodată trase la răspundere. Iar asta, atenţie mare, pentru simplul fapt că tortura nu era incriminată în niciun fel de Codul Penal italian. Adică, sigur, o parte dintre agenţi au fost condamnaţi la închisoare, dar nu au petrecut, efectiv, nici măcar o zi după gratii. Abia în anul 2017, la presiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, statul italian a fost obligat să plătească daune materiale între 45.000 şi 55.000 de euro pentru fiecare manifestant care avusese de suferit în noaptea de 21-22 iulie 2001, atunci când s-au petrecut evenimentele la care face referire filmul.

Sigur, la final ne putem întreba de ce a ales B1TV să difuzeze acest film. Adică, nu că n-ar fi trebuit s-o facă, dar cine trebuia să înţeleagă ce din el? Jandarmii români că, iată, au fost nişte mieluşei în comparaţie cu colegii lor italieni, sau, dimpotrivă, manifestanţii că au avut noroc în comparaţie cu antiglobaliştii prezenţi atunci la Genova? Nu vom afla, probabil, niciodată. Asta dacă nu cumva mesajul subliminal era de fapt acela că, uite, chestia asta se întâmplă şi la case mai mari şi chiar şi acolo agresorii scapă nepedepsiţi. Nu în ultimul rând, vreau să recomand acest film spre vizionare, pentru că deşi are un scor de numai 40% pe Rotten Tomatoes, poate fi o experienţă relevantă în actualul context. Adică la o lună de la cele mai neplăcute bătăi de stradă după vremurile de tristă amintire ale mineriadelor.