Religia şi sentimentul religios (2)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În cartea sa crucială Sacrul şi Profanul, savantul Mircea Eliade consideră că „structurile sacrului”, respectiv sentimentul religios, sunt constitutive oricărei conştiinţe umane Acest enunţ ar putea fi numit Axioma lui Mircea Eliade.

 Altfel spus, nu există nici un om, de pe  întreaga suprafaţă a Pământului, care să nu aibă credinţă în ceva sau în altceva, credinţa (C3) fiind specific religioasă şi fiind distinctă faţă de certitudine (C1) şi faţă de convingere (C2), după cum am arătat deja. Este profundă şi impresionantă propoziţia lui Mircea Eliade: „Dacă nu există Dumnezeu, atunci Universul este cenuşă” Chiar înainte de a deceda, Savantul a mărturisit că este o fiinţă religioasă, dar nu ştiu dacă a lăsat vreo informaţie privind configuraţia anume a acelui Dumnezeu în care credea. Toate analizele lui au ca unic reper acel Axis Mundi, care în româneşte poate fi şi Osia Lumii. Este vorba de o linie verticală care are două limite extreme, Sus şi Jos, astfel încât Sus se află Sacrul, ca valoare religioasă, iar Jos se află Profanul, ca anti-valoare religioasă. Aici avem chiar schema de organizare a Lumii de Apoi, inclusiv în varianta ei creştină. Adică, Sus este Raiul, iar Jos este Iadul. În varianta catolică apare şi Purgatorul, ca loc de tranziţie, sau către Rai, sau către Iad, în funcţie de cum se comportă oamenii în Purgator. Chiar Divina Comedie a lui Dante Aligheri este organizată pe această schemă etajată, pe acest Axis Mundi, dar caracterul genial al operei literare nu se datorează acestei scheme religioase, ci geniului artistic şi creativ al lui Dante Aligheri.

Savantul Mircea Eliade mai face un pas, arătând dubla posibilitate de mişcare între cele două sfere, Sus şi Jos, respectiv Sacru şi Profan.Astfel încât, coborârea de Sus în Jos este o profanare a Sacrului, iar urcarea de Jos în Sus este o sacralizare a Profanului.Un „Congres Episcopal Europen (1985)” a sintetizat această dublă mişcare sub titlul Secularizare şi Evanghelizare. Dar, oricum s-ar petrece mişcarea , ea nu poate desfiinţa co-existenţa valorilor religioase Sacru-Profan. Problema cheie care se deschide aici, nu este aceea a existenţei Sacrului, respectiv a sentimentului religios, ci aceea a naturii şi configuraţiei acestei Entităţi Sacre, la care ne raportăm prin credinţă. Chiar în poezia marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, întâlnim catrenul: „Eu nu cred nici în Yehova / Nici în Buddha Sakya Muni / Nici în viaţă, nici în moarte /Nici în stingere ca unii” Să tragem de aici concluzia că Eminescu era un păgân, un eretic, un ateu!? Dacă luăm în serios Axioma lui Mircea Eliade, nici ateul cel mai ateu, dacă nu este bolnav la cap, nu este complet ateu, adică are şi el ceva sacru sau sfânt pe această Lume.

În Religia creştină , omul este creeat de către Dumnezeu, după „Chipul şi asemănarea Lui”. Or, tocmai acest element antropomorfizant , însoţit de sugestia trinitară a familiei, desparte Religia creştină de alte forme ale Monoteismului. Acesta este şi un ecou târziu al victoriei iconodulilor asupra iconoclaştilor. În acelaşi sens, este evident că între viziunea despre Dumnezeu a  marelui nostru teolog Dumitru Stăniloae şi Marele Anonim al lui Lucian Blaga, se sting aproape toate consonanţele, de unde şi faimoasa lor polemică. Dar, aceasta înseamnă,oare, că Lucian Blaga a fost un păgân, un eretic, un ateu!? Chiar şi Nichita Stănescu, poet bântuit de o undă de genialitate, se delimitează clar faţă de antropomorfizarea lui Dumnezeu, act care merge doar pentru nevoile de reprezentare ale oamenilor simpli şi ale copiilor. Ce să mai spunem despre Einstein, care a mărturisit în termeni expliciţi că este „o fiinţă religioasă”, numai că, în viziunea lui, Dumnezeu are un alt înţeles decât în toate Religiile tradiţionale consacrate. Aşadar, bazându-ne pe Axioma lui Mircea Eliade, pledăm ferm pentru educaţia religioasă a copiilor.

Dar, această educaţie trebuie, sau se cade , se cuvine, cum ar spune Constantin Noica , să se petreacă în două locuri principale, în Familie şi în cadrul Bisericii, înţeleasă ca Instituţie.Pentru şcoală, am propus şi susţin disciplina cu profil cultural Religie, predată la Liceu, în alternativă cu Etica şi educaţia cetăţenească. Latura confesională, care separă şi dezbină, nu mai are o importanţă deosebită, iar  experienţa de viaţă, ca şi posibilele convertiri, ţin de ecuaţia fiecărei biografii. Dar, trebuie să mai observăm aici că nu numai Religia creştină ortodoxă, ci toate Religiile, poate cu unele rare excepţii,  au şi o tendinţă expansivă, care ne poate evoca vorba tristă a Cronicarului despre „Lăţirea împărăţiei aliosmăneşti” Iar pe plan individual, se confirmă, în destule împrejurări, enunţul lui J.P.Sartre „Fiecare Eu tinde să devină Dumnezeu” Aşa se întâmplă, dacă Eul nu este însoţit şi de un Sine, în care sunt interiorizate şi  concentrate valorile, inclusiv cele specifice Religiei. Ne întrebăm acum unde s-ar afla oare piedica, obstacolul, ca toate Confesiunile religioase,  acceptate de către Statul român, inclusiv BOR,  să îşi organizeze Învăţământul religios în cadrele Instituţiilor proprii!? .Într-un text postat în alt context, am evocat experienţa din copilăria mea, petrecută în comuna natală Teaca. Preotul Nariţa ţinea săptămânal, Sâmbăta după amiază, trei ore de educaţie religioasă, în Capela Bisericii ortodoxe, ore la care participau în jur de 20 de copii.. O astfel de experienţă nu ar putea fi extinsă la nivelul întregii ţări, mai ales că avem, pe suprafaţa ondulată a patriei noastre, Biserici, „câtă frunză , câtă iarbă”!? Cred că nu se recurge la o astfel de soluţie, nu pentru că ar exista piedici sau obstacole serioase, ci pur şi simplu din comoditate, din lene şi din înclinaţia naţională de a întinde mâna, şi nu pentru a-ţi ajuta aproapele, ci pentru a mai primi câte ceva din mila Statului. În schimb, prelaţii noştrii, uniţi „în cuget şi simţiri”, se adună într-un „Consiliu Consultativ al Cultelor din România” şi elaborează documentul „Lumină pentru Viaţă” Întrucât voi reveni asupra acestei teme-problemă, îmi îngădui să redau doar un fragment din acest document, care este o mostră de „iubire creştină”: „Adepţii ateismului şi secularismului extremist sunt şocaţi să descopere că totuşi, Biserica este susţinută de adevăratele elite ale Ţării, iar Ora de Religie este dorită de părinţi pentru copiii lor. Eşecul tentativei de alungare a educaţiei religioase din şcoala românească este provocat atât de superficialitatea cu care activiştii ateismului au privit la capacitatea Bisericii de a mobiliza resursele umane ale credincioşilor săi, cât şi de faptul că demersul ateilor şi seculariştilor a fost neprincipial, duşmănos şi întemeiat pe mândria demonică de a impune unei vaste majorităţi, voinţa unei foarte mici minorităţi rătăcită într-o proastă înţelegere a democraţiei şi a valorilor europene”.

P.S. În contrapunct, nu prea armonic, faţă de îndemnul creştin „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”, Nietzsche s-a întrebat şi a întrebat: „Dar, ce să ne facem, oare, cu departele nostru!?”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite