Regionalizarea României: de la iniţiativele societăţii civile la abandonul clasei politice

FOTO Shutterstock

Dezbaterile privind reamenajarea administrativ-teritorială a României au fost generate de diferite grupuri de reflecţie din cadrul societăţii civile şi, mai apoi, au animat sfera societăţii politice.

Printre primele iniţiative civice de acest gen se evidenţiază apariţia Revistei Altera, editată de Fundaţia Liga Pro Europa, în 1995, în care subiectul regionalizării era abordat din perspectiva unor considerente de ordin istoric.[1] O iniţiativă mult mai vizibilă social, dar care a stârnit o mulţime de controverse, a fost cea a lui Sabin Gherman, fondatorul Ligii Transilvania-Banat (2000). Gherman a lansat tema descentralizării administrativ-financiare şi formării unei regiuni autonome care să reunească Transilvania şi Banatul istoric.[2] „Este vorba de o mai eficientă recompunere administrativă, financiară, identitară a tot ceea ce numim interes naţional pe termen lung. Până la urmă e o nevoie a modernităţii pe care ne-am refuzat-o mereu”, susţinea istoricul şi jurnalistul clujean.[3]

Cele două iniţiative provenite din zona societăţii civile transilvane au fost urmate de cea a Grupului Provincia de la Cluj-Napoca (2001), care a propus un model de regionalizare a României având ca fundament vechile provincii istorice. Iniţiativa grupului clujean a fost dezvoltată în revista cu acelaşi nume care reunit în paginile sale interviuri, dezbateri, studii şi analize pe teme de regionalizare, autonomie (locală, culturală, etnică), descentralizare, minorităţi.[4] În acest context, menţionăm polemica publică dintre cei doi intelectuali critici, Gusztáv Molnár şi Gabriel Andreescu, animată de ideea valorificării „identităţii ardelene” ca factor dinamizator al modernizării societăţii româneşti ce implică şi tradiţia convieţuirii dintre români şi maghiari ca experienţă civilizatoare.[5] Toate aceste iniţiative ale unor intelectuali independenţi sau grupaţi în asociaţii ale societăţii civile au în comun faptul că provin din Transilvania şi reunesc opinii, atitudini, idei şi proiecte care concentrează dezbaterea publică în jurul tezei superiorităţii unui model de organizare administrativă, de viaţă economică şi civilizaţie bazată pe conveţuirea interetnică şi multiculturală, validat de evoluţia istorică a acestei regiuni în raport cu provinciile din vechiul regat. Ideile despre regionalizare lansate de grupurile de reflecţie din zona societăţii civile au generat controverse şi polemici acerbe în mass-media vremii, unele dintre acestea fiind concretizate şi în volume de dezbateri contemporane publicate la edituri cunoscute. Mediul politic nu a rămas insensibil la aceste dezbateri pe tema regionalizării, a reorganizării administrativ-teritoriale a României orientată de criterii preponderent de ordin istoric. Dimpotrivă, încă din 1990, cea mai „vocală” formaţiune politică care a militat continuu pentru crearea unei regiuni autonome pe criterii etnice a fost Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR).

Autonomia culturală a fost adesea invocată de liderii UDMR şi platformele civice din cadrul acestei formaţiuni politice pentru a justifica necesitatea creării unei regiuni autonome maghiare care să cuprindă geografic judeţele Harghita, Covasna şi Târgu Mureş sub numele de „Ţinutul Secuiesc”, după modelul în care a funcţionat Regiunea Autonomă Maghiară (HARCOV) în perioada 1952-1968. Proiectul politic privind (re)facereaŢinutului Secuiesc a fost marketizat prin organizarea a numeroase simpozioane, universităţi de vară, studii pe tema regionalizării, inclusiv conferinţe cu participare internaţională, incluzând experţi şi practicieni din regiunile europene cele mai dinamice (Catalonia, Scoţia, Ţara Galilor, Flandra, Alto Adige/Tirolul de Sud), dar şi din Polonia, Germania, Austria, ţări care au înfiinţat regiuni sau au recurs la diverse formule federative.[6]

Iniţiativele politice ale UDMR au primit replica naţionalistă a unor partide politice ca Partidul România Mare (PRM) sau Partidul Unităţii Naţionale a Românilor (PUNR), ultimul având baza electorală în special în zona Ardealului. Bastionul UNPR a fost localizat chiar în municipiul Cluj-Napoca condus până în 2004 de primarul Gheorghe Funar. Iniţial, UNPR s-a numit Partidul Unităţii Naţionale a Românilor din Transilvania, un partid regional, care a acţionat ca o contrapondere la acţiunile autonomiste ale UDMR. Simpatizanţii UNPR şi cei ai PRM împărtăşeau o mai veche temere a românilor de a pierde Ardealul istoric şi, prin urmare, orice discuţie despre regionalizare era sancţionată ca fiind „trădare de neam şi ţară”, iar promotorii regionalizării erau catalogaţi ca fiind „aserviţi intereselor străine”, că doresc federalizarea ţării sau, chiar mai grav, fragmentarea României după modelul iugoslav.

Transilvania nu a fost singura regiune în care au fost lansate proiecte civice sau politice care vizau regionalizarea, descentralizarea administrativă sau autonomia pe criterii culturale, etnice, economice etc. Nici Moldova nu a fost ocolită de astfel de iniţiative. Prima în ordine istorică a fost cea a profesorului universitar Constantin Simirad, primar al municipiului Iaşi în perioada 1992-2003, care a înfiinţat Partidul Moldovenilor din România (1997). Încă de la înfiinţarea sa, PMR s-a afirmat ca partid cu valenţe regionale, cu structuri politice care acopereau o parte din judeţele din Moldova, care milita pentru o reprezentare mai consistentă a moldovenilor în structurile politice şi administrative centrale (Guvern, Parlament, agenţii guvernamentale etc.) şi pentru alocări de fonduri guvernamentale suplimentare pentru judeţele moldave în vederea reducerii decalajelor economice în raport cu celelalte provincii istorice.

Iniţiativa politică a primarului Simirad a fost „sancţionată” politic de Teodor Meleşcanu, la acea dată preşedinte al partidului Alianţa pentru România (ApR), care avertiza că „...partidele regionale pot duce la dezintegrarea statului român”. Replica primarului Simarad nu s-a lăsat aşteptată: „...spre deosebire de partidul lui Teodor Meleşcanu care s-a format prin clonare, Partidul Moldovenilor din România se naşte din durere, malnutriţie şi tuberculoză”. În aceeaşi ordine de idei, primarul Iaşului îl acuza pe fostul diplomat şi ministru de externe de „antimoldovenism”.[7] PMR-ul a funcţionat ca un partid clasic construit în jurul personalităţii unui lider politic (party leader), în cazul de faţă primarul Iaşului, susţinut de câţiva intelectuali ieşeni, având pretenţii de reprezentare regională. Constantin Simirad a câştigat cel de-al treilea mandat de primar sub sigla PMR, în 2000, după care formaţiunea sa a fost „preluată prin absorbţie” de Partidul Social Democrat (PSD) condus la vremea respectivă de Adrian Năstase, prim-ministru (2000-2004).

Înfiinţarea Partidului Moldovenilor din România a trezit reverberaţii şi în Republica Moldova. Însă, această iniţiativă politică a fost evaluată diferit de forţele politice din stânga Prutului şi liderii acestora. Pe de o parte, au fost reacţii formulate de puterea reprezentată de preşedintele Vladimir Voronin şi Partidul Comunist din Republica Moldova (PCRM) care au considerat iniţiativa primarului Iaşului ca fiind o contribuţie la susţinerea „teoriei moldovenismului”[8]. Pe site-ul oficial al PCRM, Constantin Simirad era apreciat ca un mare „patriot moldovean”, a cărui iniţiativă de afirmare a moldovenismului a „eşuat” datorită intervenţiei puterii de la Bucureşti asistată de serviciile secrete româneşti.[9] Iar, pe de altă parte, au existat şi reacţii din partea reprezentanţilor mişcării unioniste din Republica Moldova şi din România care au sesizat o oportunitate în valorificarea tezei „identităţi moldave” în sensul refacerii unirii celor două ţări vecine care împărtăşesc aceeaşi comuniune de limbă, istorie, tradiţie şi cultură.

La un deceniu distanţă de la înfiinţarea PMR al lui Constantin Simirad, printr-o hotărâre a Tribunalului Iaşi, se constituie, în ianuarie 2007, Comunitatea Moldovenilor din România (CMR). Această asociaţie îi are ca fondatori pe Claudiu Alexa, consilier local în cadrul Consiliului Municipal Huşi şi vicepreşedinte al Organizaţiei Judeţene a Partidului Naţional Liberal (PNL), Marian Russo[10], un tânăr din Republica Moldova aflat la studii în Iaşi şi Lucian Timofticiuc, purtător de cuvânt al nou-înfiinţatei asociaţii şi, totodată, director al cotidianului Adevărul de Vaslui. Preşedintele CMR, Claudiu Alexa, ar fi intenţionat transformarea acestei iniţiative civice în partid politic cu scopul declarat de a capta suportul electoral al moldovenilor (basarabenilor) emigraţi şi stabiliţi în România. Ulterior, CMR s-a autodizolvat motivat de faptul că „...deşi membrii acestei asociaţii nu şi-au propus altceva decât să facă schimburi culturale cu cei din Republica Moldova, ea este folosită ca instrument politic”[11]. Pentru forţele pro-comuniste şi anti-unioniste de la Chişinău reunite sub cupola ideologică a „moldovenismului”, desfiinţarea CMR a constituit un motiv de a blama autorităţile de la Bucureşti pentru încălcarea libertăţii de asociere şi de exprimare pe criterii etnice (moldoveneşti). La câţiva ani distanţă de la această iniţiativă controversată, despre CMR nu se mai pomeneşte decât pe site-ul Partidului Comunist din Republica Moldova şi în oficiosul Moldova suverană[12].

Proiecte de regionalizare a României au fost iniţiate şi de diverse platforme politice din cadrul partidelor politice parlamentare. În acest sens, cea mai cunoscută iniţiativă poartă semnătura liderului PSD Ioan Rus, fost minstru de interne în guvernarea 2000-2004. La Conferinţa judeţeană a Organizaţiei PSD Cluj din 27 octombrie 2001, Ioan Rus a prezentat „Programul social-democrat pentru Transilvania”. De la tribuna conferinţei judeţene, liderul PSD Cluj declara următoarele: „Un lucru trebuie să ne fie foarte clar, nu este normal ca românii sau maghiarii din Transilvania să devină obiect de tranzacţie pentru Budapesta sau Bucureşti. Programul social-democrat pe care-l propunem respectă identitatea maghiarilor şi dreptul lor la diferenţă”.[13] Ideea necesităţii organizării României în regiuni de dezvoltare economică după modelul european a fost îmbrăţişată şi de fostul premier Adrian Năstase care, cu ocazia vizitei comisarului european Michel Barnier în România (2002), s-a exprimat în favoarea promovării unei astfel de reforme administrative. Însă, în ciuda declaraţiilor de intenţie formulate de responsabilii guvernamentali din perioada 2000-2004, proiectul regionalizării a rămas doar un „concept pe hârtie”, opinia publică nefiind pregătită să accepte o discuţie amplă pe această temă.

După aderarea României la NATO (2004), respectiv la UE (2007) temerile care însoţeau permanent dezbaterile publice legate de regionalizare păreau să se dilueze ca urmare a necesităţii reorganizării administrativ-terioriale impuse de exigenţele politicilor Comisiei Europene (CE) în domeniul dezvoltării regionale. Astfel, tema regionalizării României a fost repusă în dezbaterea publică în perioada guvernărilor 2009-2012. În 2010, UDMR a propus un proiect de regionalizare cu 5 macroregiuni şi 16 regiuni, între care se evidenţia o regiune care reunea judeţele Covasna - Harghita - Mureş. Proiectul UDMR nu era fundamentat din punct de vedere ştiinţific, ci era orientat mai degrabă să satisfacă interesele electorale ale acestei formaţiuni, decât să răspundă constructiv şi argumentat la o necesitate obiectivă de dezvoltare a ţării. Un an mai târziu, preşedintele Traian Băsescu solicita guvernului condus de Emil Boc să analizeze oportunitatea reorganizării administrativ-teritoriale a României în regiuni de dezvoltare prin desfiinţarea sau comasarea judeţelor. La baza acestei iniţiative politice se afla modelul celor opt regiuni teritorial-statistice reprezentate de agenţiile de dezvoltare regională (ADR-urile). Deşi nu a fost lipsită de controverse politice, dezbaterea publică pe tema regionalizării s-a desfăşurat într-o atmosferă relativ calmă, fără a fi marcată de idiosincraziile din perioada anterioară aderării României la structurile euro-atlantice.

Proiectul regionalizării în varianta lansată de preşedintele Băsescu şi însuşită de Partidul Democrat Liberal (PDL) ca principală forţă din arcul guvernamental a fost refuzat de aliaţii politici de la UDMR. Varianta cu care UDMR s-a prezentat la negocierile politice cu PDL era formată din Ţinutul Secuiesc şi o regiune compusă din judeţele Bihor, Sălaj şi Satu Mare. După îndelungi negocieri pe baza unor formule diverse de regionalizare, variind de la 8 până la 12 regiuni, desenate în funcţie de mai multe modele europene, nu s-a ajuns la un modus vivendi privind conturul regiunilor. În final, asumarea răspunderii guvernamentale pe proiectul regionalizării nu s-a realizat deoarece UDMR a condiţionat tot demersul legislativ de crearea regiunii Ţinutului Secuiesc.

Cât timp s-a aflat la guvernare (1996-2012), UDMR şi-a negociat suportul parlamentar condiţionat de satisfacerea unor măsuri care vizau promovarea drepturilor şi intereselor comunităţii maghiare din judeţele în care aceasta are o reprezentare majoritară sau consistentă în raport cu majoritatea românescă (Covasna, Harghita, Târgu Mureş). În perioadele de instabilitate politică şi/sau guvernamentală, condiţionalităţile politice impuse de UDMR patenerilor guvernamentali se amplifică punând presiune pe aceştia şi, în special, pe principalul partid de guvernare (PNŢCD în perioada 1996-2000; PNL în perioada 2004-2008; PDL în perioada 2009-2012) pentru a-şi rezolva cât mai multe puncte din agenda politică proprie. În ciuda acestor evidenţe, UDMR s-a dovedit întotdeauna un partener loial la guvernare. Contribuţia sa politică în furnizarea majorităţilor parlamentare necesare asigurării stabilităţii guvernamentale şi politice constituie un argument solid în negocierile purtate cu celelalte partide politice parlamentare.

Proiectul politic al regionalizării şi descentralizării administrative a fost continuat sub o nouă formulă (cu menţinerea judeţelor) de guvernul condus de prim-ministrul Victor Ponta, susţinut de o majoritate parlamentară consistentă, constituită de Uniunea Social Liberală (PSD-UNPR şi PNL-PC). USL a inclus proiectul regionalizării în programul electoral cu care s-a prezentat în alegerile generale din 2012 şi, ulterior, în programul de guvernare 2013-2016.[14] Autoritatea desemnată să managerieze acest proiect a fost Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, responsabil politic fiind viceprim-ministrul de la acea dată, Liviu Dragnea. Startul procesului de elaborare a politicii publice având ca obiectiv politic regionalizarea şi descentralizarea administrativ-teritorială a fost dat o dată cu „Memorandumul pentru adoptarea măsurilor necesare pentru demararea procesului de regionalizare în România”, aprobat în şedinţa Guvernului României din data de 19 februarie 2013. Deşi a beneficiat de stabilitate guvernamentală, asigurată de o supramajoritate parlamentară (USL, minorităţi şi, ocazional, UDMR), proiectul regionalizării şi descentralizării administrativ-teritoriale nu a întrunit consensul elitelor politice din România.

Deşi regionalizarea şi descentralizarea administrativ-teritorială a fost gândită ca o reformă care are drept scop dezvoltarea economică şi reducerea disparităţilor regionale prin atragerea fondurilor europene alocate României în exerciţiul bugetar 2014-2020, ca atâtea alte reforme promovate în România după 1989, a fost „bifată” mai degrabă ca o reformă a „modernizării statului”, decât ca o reformă a dezvoltării şi bunăstării cetăţenilor din viitoarele regiuni de dezvoltare. Aşa cum remarca sociologul Vladimir Pasti, de la 1848, România se tot modernizează fără să se dezvolte.[15] Şi această situaţie se datorează „crizei elitelor naţionale”, elitelor orientate mai mult spre modernizarea arhitecturii instituţionale a statului şi, mai puţin sau deloc, spre dezvoltarea economică şi socială menită să producă bunăstare pentru un număr cât mai mare de români, bunăstare comparabilă cu nivelul mediu din ţările membre ale Uniunii Europene. Ce s-a mai întâmplat între timp cu regionalizarea României – proiect politic agitat de mai toate forţele politice din România? Nimic, a fost abandonat până la o discuţie viitoare, eventual reluată ca perdea de fum pentru a acoperi alte dezbateri incomode din spaţiul public.

Notă: acest articol este un extras din vol. Ciprian Iftimoaei, Despre securitate, consolidare democratică şi bună guvernare. România în context regional, Editura Lumen, Iaşi, 2015.

[1] Interviu cu Smaranda Enache realizat de Rodica Palade, „Autonomia este o cultură a negocierii şi a respectării contractelor asumate”, în suplimentul Revistei 22, Plus nr. 336 din 2013, www.revista22.ro, ultima accesare mai 2013.

[2] Sabin Gherman, „M-am săturat de România”, în Monitorul de Cluj, 16 septembrie 1998.

„Cum să fie făcută regionalizarea? Două propuneri de la Cluj”, în Adevărul de Cluj-Napoca, ultima accesare 28 mai 2013.

[4] Grupul Provincia a fost înfiinţat în aprilie 2000, editează un ziar biling şi o revistă cu acelaşi nume. Un an mai târziu, Grupul a lansat un „Memorandum pentru construcţia regională a României” semnat de intelectuali români şi maghiari.

[5] Gusztáv Molnár, Gabriel Andreescu, Problema transilvană, Editura Polirom, Iaşi, 1999 şi Gabriel Andreescu, Ruleta. Români şi maghiari 1990-2000, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

[6] La o astfel de şcoală de vară pe teme de regionalizare – Universitatea de vară Transsylvania 2005 organizată de Liga Pro Europa, la Ilieni, judeţul Covasna, a participat şi autorul acestui articol în calitate de cursant. Temele abordate au fost următoarele: perspectivele integrării României în UE; modele de organizare administrativ-teritoriale în UE; reforma sistemului politic şi electoral; Transilvania multiculturală, multietnică, multiconfesională etc.

[7] Septimiu Sărăţeanu, „Partidul Moldovenilor din România se naşte din durere, malnutriţie şi tuberculoză”, în Ziarul de Iaşi, 22 decembrie 1997, ziaruldeiasi.ro, ultima accesare 29 mai 2013.

[8] Istoriografia din Republica Moldova scrisă după 1940 s-a bazat pe „teoria moldovenismului”, cea de-a doua teză a istoriografiei spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană). În acest sens, vezi Andreea Lupuşor, „Sunt moldovenii români sau nu? Despre teoria moldovenismului...”, în revista Historia, historia.ro, ultima accesare 29 mai 2013.

[9] Site-ul oficial al Partidului Comunist din Republica Moldova,pcrm.md, ultima accesare mai 2013.

[10] Despre Marian Russo aflăm că, înainte de participa la înfiinţarea Comunităţii Moldovenilor din România, a fost lideril organizaţiei de tineret a Alianţei Socialiste din Iaşi. Cf. declaraţiilor acestui tânăr, „moldovenii reprezintă o minoritate etnică” (Violeta Cincu, Loredana Ciobanu, „Comunitatea moldovenilor din România: scopuri şi lideri”, sursa www.bbc.co.uk/romanian/, preluat de site-ul www.basarabeni.ro, ultima accesare mai 2013.

[11] Sursa: BBC, ultima accesare mai 2013.

[12] Stelian Obretin, „Cetăţenia română, etniile şi CMR”, în Moldova Suverană, 24 martie 2010, moldova-suverană.md, ultima accesare mai 2013.

[13] Cora Munteanu, „Regionalizarea între spaimă, compromis şi necesitate”, în revista de analiză şi informare politică Cadran politic, nr. 24 din 27 aprilie 2005, cadranpolitic.ro, ultima accesare mai 2013.

[14] V. Programul de guvernare 2013-2016, Cap. „Dezvoltare şi administraţie”, pp. 30-36 (gov.ro, ultima accesare mai 2013).

[15] Vezi Vladimir Pasti, „Criza elitelor naţionale”, în revista Inovaţia socială, vol. 3, nr. 1, Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii al Academiei Române, Bucureşti, 2011.