„Regele a murit! ...Trăiască bufonii!”

Nu înţeleg de ce este atâta concurenţă pe posturile de rege şi împărat naţional şi, respectiv, internaţional al romilor când încă mai sunt libere, spre exemplu, cele de Ayatolah, Voievod,  Papă sau  „El lider maximo”.

Poate doar datorită faptului că nuanţa princiară a celor două demnităţi suverane a avut mai multă rezonanţă în mintea unei etnii prea puţin şcolită şi obsesiv bolnavă de titluri, dar mă gândesc că şi celelalte amintite, exprimând deopotrivă putere, forţă şi respect din partea milioanelor de supuşi,  ar da bine într-un CV, sau să fie scris pe ecusonul unui şef de comunitate, cu sau fără „de pretutindeni”. Mascarada numirilor în funcţii nobiliare, căci demnităţi să le spun ar fi aproape blasfemie, are în ea pe alocuri o suculentă doză de hilar şi poate fi asimilată acum, pe perioada verii, cu un spectacol de vacanţă, încercând privitorul să treacă prin mai multe stări. Chiar dacă eroii telenovelei sunt serioşi şi pe alocuri încruntaţi în ceea ce fac, trăindu-şi solemn clipa de glorie, această nostimă tevatură aruncă mantia de  penibil pe umerii „alteţelor” sale, ale supuşilor care savurează istoricul moment şi, în general, peste o comunitate în care, mulţi dintre ei, rupţi în abajur şi călărind gunoaiele de la limita dintre om şi alte vieţuitoare ar avea nevoie de mai multă educaţie în care să se înveţe şi altceva în afară de istoria recentă a regilor ţigani din România.

Foarte sensibilă la nuanţele mai acute ale unor critici sau observaţii ce ţin de lipsa de cultură, ori de opulenţa unor lideri în replică la mizeria subumană în care-şi duc traiul cei mai mulţi dintre romi, gata să sesizeze comitete şi comiţii pentru combaterea discriminării, ţiganii s-au dat în stambă din nou punând în scenă un spectacol grotesc ţesut în jurul unui eveniment nefericit cum a fost moartea lui Florin Cioabă. Scrupuloşi când vine vorba de legile lor care aşează apele şi fumul după precepte vechi de când lumea, romii nu şi-au trădat apucăturile în care scandalul este, ca de obicei, miezul problemei, indiferent că este vorba de înmormântare, de nuntă sau de  botez. Numai că din partea unor lideri ai acestei comunităţi, având ei darul de a meşteşugi nu doar  cuprul la cald , dar şi vorbele cât să apară în ochii celorlalţi de-ai lor nişte învăţaţi, şi dorindu-şi a fi nu doar un calup de masă electorală, am fi aşteptat parcă mai mult, eventual nişte decenţă şi bun-simţ. O decenţă care nu se măsoară în salbe şi-n cocoşei de aur şi nici în turnuleţele coroanelor regale confecţionate de aurarii pricepuţi din neam, şi care nu vehiculează titluri şi averi precum sutele de euroi pe ritmuri de salamanea.

          Autoînscăunările liderilor etniei romilor păstrează formatul clasic al unui stil de viaţă cu contraste frapante, de la palate la bordeie şi de la BMW-uri la căruţă şi cort, cu tot cu ceaun.  Subminat la tot pasul de lipsa de educaţie a unei covârşitoare majorităţi, care continuă să se simtă  ponegrită din pricina culorii pielii când de fapt lucrurile nu stau deloc aşa,   modul acesta de viaţă este chiar el cheia unei marginalizări şi a unei atitudini deplorabile din partea populaţiei majoritare şi, în egală măsură, din partea comunităţii internaţionale. În pofida numeroaselor episoade de „ţigănie” care virusează în special societatea românească, dar şi multe state europene, acest fel de a trăi, clamat în numele unor obiceiuri şi tradiţii de o specificitate aparte, este departe de a fi considerat ca făcând parte dintr-un proces de integrare, atât de dorit de lideri şi ONG-urile de profil. Mântuirea prin educaţie, cale de urmat pentru orice pământean, nu alterează spiritul unei naţii, ci ajută la o poziţionare corectă în context. Atât de necesară într-o epocă modernă în care titlul de rege nu „cadrează” cu sărăcia lucie a multora dintre supuşi  şi aduce mai mult a feudalism timpuriu.

          Dar, pe moment, savurând momentul dulce-acrişor al gâlcevei rregale, am putea spune ”Regele a murit! Trăiască bufonii!”