Referendum, creştinism, progresism

Sunt creştin. E drept, creştinismul meu nu excelează în domeniul moralizator-ascetic, al „înfrânărilor“ şi postirilor.

Nu acesta mi se pare a fi „geniul creştinismului“ - religie care, spre deosebire de monoteismele cu care se înrudeşte, şi care s-au constituit rapid în autoritate centrală, a reprezentat pentru mult timp credinţa unor prigoniţi, a unor „minoritari“ şi „marginali“ vânaţi de autorităţi, dezvoltând astfel o mai mare sensibilitate pentru toleranţă, pentru iertări radicale, pentru empatie (impuls originar estompat şi chiar contrazis după accesul la putere, mai ales în perioada medievală occidentală). 

Cred că o anumită încordare etică e necesară pentru fiecare dintre noi, dar creştinismul meu nu se concentrează pe mortificare, pe „chinuială“ şi pe acel gen de căutare a purităţii care-i făcea pe unii pustnici să se izoleze în vârful unui stâlp, doar pentru că acolo nu există ispite.

Rezerva mea în raport cu această dimensiune rigoristă a crestinimului are patru raţiuni.

Prima dintre ele este chiar teologică: în materie de moravuri, Hristos păstrează o continuă tensiune între o toleranţă atipică, revoluţionară, şi o severitate perfect vetero-testamentară. Fie deliberat, pentru a ţine mereu prospăt raţionamentul moral, fie din pricina unor izvoare şi şcoli diferite în elaborarea Evangheliilor, la temelia creştinismului stau, concomitent, iertarea deplină şi rigoarea absolută. Să pariezi doar pe unul dintre aceşti termeni este, cred eu, parţial şi incorect. 

A doua raţiune ţine chiar de limitările personale: după două-trei zile de tentativă de post pascal, sfârşesc învins de migrene şi vertijuri. Înţeleg din experienţa personală, cu alte cuvinte, că nu toţi suntem la fel de buni când vine vorba de înfrânare şi mortificare; că în timp ce unii pot excela în asceză, doar cu pâine şi apă, sfidând toate plăcerile lumeşti, alţii îşi vădesc harul creştinesc în domeniul carităţii (milostiveniei), al metafizicii, al apostolatului s.a.   

În al treilea rând - şi poate cu precădere-senzaţia mea este că marii „performeri" ai binelui - acei oameni care în momentele decisive ale istoriei au ţinut piept morţii colective şi răului absolut - nu au fost aproape niciodată nişte mari asceţi, nişte mari vorbăreţi ai smereniei, nişte desăvârşiţi. Dimpotrivă: în mod ciudat, atunci când situaţia a devenit cu adevărat grea, binele nu a rămas în sarcina sfinţilor, a papilor şi a patriarhilor, ci în dreptul unor oameni care gustaseră puţin şi din rău - măcar ca să îl înţeleagă. Nu Vaticanul a făcut minuni în timpul Holocastului, deşi era tobă de carte în materie de Bine, ci un nazist afemeiat şi lacom numit Oskar Schindler, care, la momentul potrivit, a dovedit mai mult suflet, mai multă virtute şi mai multă tărie decât un batalion de arhierei. 

În al patrulea rând, mi s-au întipărit în minte, încă din adolescenţă, cuvintele cu care Scott Fitzgerald începe Marele Gatsby, şi care mi-au părut mereu că întruchipează bunul-simţ fără farafastâcuri al americanilor: „Pe vremea când eram mai tanăr şi mai influenţabil, tata mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în minte. Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ţine seamă că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu. Atât şi nimic mai mult – dar, cum totdeauna ne-am înţeles foarte bine din puţine cuvinte, mi-am dat seama că voia să spună mult mai mult. Urmarea este că am tendinţa de a nu judeca şi condamna pe nimeni, obicei datorită căruia am izbutit să pătrund multe caractere ciudate şi am căzut pradă multor pisălogi inveteraţi“.

Fac toată această introducere pentru a spune, cumva cu grijă, că - deşi creştin - tema homosexualităţii nu mă ultragiază în vreun fel. Modul în care oamenii îşi trăiesc plăcerea sau fericirea - atâta timp cât nu încalcă drepturile altuia - mi se pare că trebuie să rămână problema conştiintei lor. Mă indignează faptul că un tată este capabil să nu îşi recunoască copilul, mă indignează abandonul, abuzul şi violenţa, dar nu mă indignează, în schimb, faptul că, în spaţiul lor privat, oamenii au propria lor reprezentare despre iubire, bucurie, extaz. În plus, mi se pare irelevant motivul pentru care ne definim plăcerea erotică sau împlinirea sentimentală într-un mod sau în altul - că e „născut", că e „educat", că e „natural" sau „atipic". Relevant mi se pare doar dreptul la fericire, pe care doar tu ţi-l poţi cenzura moral. 

Această opţiune mă recomandă ca un „conservator liberal“ - formulă care implică o distanţă de principiu între convingerile personale (moderat conservatoare) şi viziunea despre binele public (profund legat de liberalism). Ceea ce cred eu că e bine, cu alte cuvinte, opinia mea despre un fapt politic şi moral nu trebuie să devină în mod automat o lege pe care o impun societăţii. Binele public trebuie stabilit în urma unui calcul care să respecte un număr cât mai larg de opinii, libertăţi, drepturi, nu încercând să bagi pe gâtul celorlalţi propriile tale idei, oricât ar fi ele de respectabile. E o problemă uşor de remarcat în dezbaterea pe marginea referendumului despre căsătorie: faptul că argumentele pentru/împotriva unei norme aplicabile tuturor se bazează, cel mai adesea, pe chestiuni excesiv de personale şi subiective: „Nu îi suport pe homosexuali, deci să fie interzisă căsătoria dintre ei"; „Nu îi suport pe preoţi, deci să boicotăm referendumul". Or, repet, miza unui astfel de demers nu este umflarea propriului „eu" până devine un articol din Constituţie.

Cred că pentru un conservator autentic, de formaţie anglo-saxonă (nu pentru un reacţionar putinist), raportarea la istorie şi la context este esenţială. În urmă cu câţiva ani, înainte de anexarea Crimeei şi de apogeul ISIS, într-o Românie mult mai socialistă şi mai fascinată de Europa decât azi, o construcţie conservatoare mai severă avea un sens, genera un echilibru între valori. Astăzi, însă, pericolul real pentru România şi pentru Europa nu mai este în niciun caz viteza cu care progresismul îşi impune ideile (această viteză a dispărut), ci, dimpotrivă, utilizarea deliberată a spaimelor reacţionare de către ideologia dughinista asumată de Kremlin. Pentru Rusia, cel mai sigur mod de a-şi masca vulnerabilităţile este încurajarea vulnerabilităţilor celorlalţi - ale Americii şi Europei; iar acest lucru poate fi făcut cel mai uşor cultivând ostilitatea în raport cu „progresismul", care devine pe nesimţite o ostilitate faţă de liberalism şi faţă de ideea europeană. 

În mod paradoxal, cred că referendumul din octombrie ne oferă oportunitatea unor clarificări importante pe tema relaţiei dintre religie şi politică. Mi se pare extrem de important să înţelegem că argumentaţia constituţională şi politică nu trebuie să se bazeze pe trimiteri biblice, coranice, talmudice. Oricât ar fi de preţios Noul Testament, de pildă, el nu poate constitui un argument pentru contractul social pe care este fondat un stat modern. Argumentele în favoarea unui vot pozitiv la referendum pot face apel la chestiuni care ţin de binele public sau individual, la drepturi, la libertăţi, dar nu la un pasaj sau altul din Tanah, din Noul Testament sau din Coran. Şi asta pentru că, din fericire, trăim într-un stat laic, în care credinţele nu se impun. Cred că societatea are nevoie de valorile spirituale şi culturale ale creştinismului şi cred că aceste valori pot fi seducătoare atunci când sunt promovate de intelectuali moderaţi în cadrul luptelor de idei. Pe de altă parte, cred că este esenţial să înţelegem cu toţii -politicieni, preoţi, cetăţeni - că argumentaţia scripturală şi teologică reprezintă o capcană la al cărei capăt îndepărtat pândesc Iranul sau Afganistanul şi că este vital să ne limităm la argumente seculare atunci când facem politică.

Din punctul meu de vedere, referendumul din octombrie reprezintă mai degrabă o capcană pentru tabăra conservatoare şi o oportunitate (nesesizată) pentru tabăra progresistă. Şi asta pentru că, indiferent de rezultatul votului, de prezenţa la urne şi de validarea rezultatelor, tabăra progresistă va reuşi să impună prin intermediul acestei dezbateri o lege a parteneriatului civil. Aşa e corect, de altfel. Dacă opţiunea taberei conservatoare este ascultată şi respectată prin convocarea referendumului (indiferent de rezultat, repet), este absolut normal - pentru a nu confirma acuzaţiile de discriminare şi senzaţia unui demers anti-gay - să te ocupi şi de drepturile celor aflaţi în minoritate. 

Pe de altă parte, în cazul în care referendumul îndeplineşte pragul de prezenţă şi atinge numărul necesar de "DA", ce obţine, în fapt, tabăra conservatoare? Garanţia ca vom putea vorbi despre căsătoria persoanelor de acelaşi sex numai după un alt referendum constituţional, nu după o simplă modificare a Codului Civil în Parlament. Din punctul meu de vedere, diferenţa nu e atât de mare pe cât pare. Şi asta pentru că, având în vedere profilul tradiţionalist aproape radical al opiniei publice pe subiect, o majoritate parlamentară pro-gay oricum nu ar fi fost atinsă în următorul deceniu. Cu alte cuvinte, o abordare favorabilă căsătoriilor de acelaşi sex nu se va contura politic decât în momentul în care ea se va bucura de o majoritate electorală, când cel puţin 50% dintre români o vor susţine. Iar atunci va fi mai puţin relevant dacă modificarea se face parlamentar sau constituţional - ea se va putea face oricum. Aici apare însă o diferenţă între tabăra conservatoare şi cea progresistă: în timp ce prima lucrează strategic, mutând pe termen lung prin ţintirea unui obstacol constituţional împotriva căsătoriilor de acelaşi sex, tabăra progresistă e mai degrabă emoţională. În mod normal, obiectivul strategic al progresiştilor în această dezbatere ar trebuie să fie parteneriatul civil, în impunerea acestuia fiind investite toate resursele - iar dezbatarea finalizându-se cu un rezultat de tip win-win (atât pentru conservatori, cât şi pentru progresişti) care lasă deschisă discuţia despre căsătoria gay pentru un moment viitor, în care majoritatea ar fi pregătită pentru idee. Dar acest tip de presiune publică coordonată, aşa cum a realizat Coaliţia pentru Familie - presiune care asigură majorităţi parlamentare şi scoate din sertare proiecte de lege „uitate" de o eternitate acolo - nu a existat nici o clipă, de pildă, atunci când Remus Cernea a propus proiectul parteneriatului civil.