Sigur, aici un studiu antropologic asupra mentalităţii slujbaşului român şi evoluţia acestuia din ultimii 40-50 de ani, ar putea fi de un binemeritat ajutor, dar cei care au prins vremurile de tristă amintire nici nu au nevoie de aşa ceva. Doar au observat optimismul indivizilor dispărând pe măsura ce vechea orânduire îşi instala know how-ul” adus din întinderea nesfârşită a stepelor. Sigur, asta nu înseamnă că românii ar fi fost deosebit de prietenoşi înainte, dar această infuzie masivă de iritare socială a pus capac, nemaifiind egalată, probabil, decât de celebrul siktir turcesc. 

Aşa se face că, inclusiv astăzi, de la felul în care eşti tratat când ai nevoie de indiferent ce serviciu public sau privat şi până la interacţiunea simplă cu oamenii, înţelegi că amabilitatea nu este printre caracteristicile băştinaşilor. Dimpotrivă, supăraţi şi anxioşi, aceştia caută să expedieze cât mai repede orice problemă, iar în cazul în care, Doamne fereşte, insişti ca situaţia să se rezolve în virtutea drepturilor pe care le ai, are loc o adevărată apocalipsă cu nervi, sudălmi, blesteme, sau, în cel mai bun caz, încruntări şi admonestări pentru timpul preţios pe care îl iroseşti interlocutorului.

Cumva, de toate acestea nu a scăpat nici întâiul slujbaş al statului, deşi mulţi spun că, cel puţin teoretic, etnia domniei sale ar trebui să-i ofere o oarecare ascendenţă asupra moravurilor de pe malul Dâmboviţei. Iată, însă, că nu. Astfel, gestul de a trimite un consilier oarecare să o primească pe această femeie lovită de o dramă devastatoare, este incalificabil. Pentru că, realmente, cum ai putea să califici aşa ceva, mai ales după ce majoritatea lumii îţi reproşează în campania electorală răceala mai mult decât evidentă faţă de public? Şi, mai ales, ce te costă să cobori din înaltul olimpian al tronului de la Cotroceni ca să te uiţi în ochii unui om? Nimic, desigur. Sau, după cum o arată cazul de faţă, te poate costa o ditamai catastrofa de imagine, din motive necunoscute deloc sau insuficient remarcată în spaţiul public.

Este clar, cazul omului Iohannis e lipsit de speranţă, nu se mai poate face nimic. În cazul inumanului Iohannis, însă, probabil că da, acolo mai sunt multe de îmbunătăţit în sensul de a-l face şi mai inuman, doar că nu asta ne interesează. Repet, să trimiţi avangarda în întâmpinarea unei femei devastate, cu o situaţie deosebit de grea atât materială cât şi sufletească, te descalifică impardonabil. Asta mai ales în condiţiile în care mitul sisific pare o glumă pe lângă eforturile pe care le-a depus Monica Melencu în lupta cu morile de vânt ale instituţiilor statului român din momentul în care fiica ei a dispărut. Printre ele, şi acela de a-l petiţiona pe Klaus Iohannis pentru a debloca nesimţirea colosală a filialei DIICOT locale. Evident, nu e de mirare că în urma acestei aşa-zise recepţii, mama Luizei Melencu îşi doreşte în continuare să vorbească direct cu preşedintele şi a făcut încă un apel pentru a putea ajunge faţă în faţă cu acesta. Ruşine, Klaus Iohannis!