Nu cred că nu exista internet şi că dreptul de a avea o maşină de scris trebuia recîştigat în fiecare an, la poliţie. Alţii ştiu, dar preferă amnezia. ”Măcar aveam locuri de muncă asigurate, bilet sindical la Călimăneşti şi locuinţă ieftină la bloc.” Alţii sunt patrioţi: ”Securiştii au apărat ţara!” (de unguri, de ruşi, de capitalişti), ”Îşi făceau şi ei meseria!”, ”Toate ţările au servicii secrete”. Nu lipsesc nici firile pravoslavnice: ”Nu toţi erau răi!”, ”Aveau şi ei o familie de întreţinut”. În sfîrşit, există şi ”împăciuitorismul constructiv”: ” Ce-a fost a fost, să privim spre viitor!” Fapt este că ne-am resemnat cu toţii,  pînă la urmă, să trăim umăr la umăr cu foşti ofiţeri şi turnători, ba chiar să-i descoperim bine situaţi în politică sau în afaceri.

Apariţia dezlănţuită a fostului torţionar Vişinescu pe scena publică a radicalizat, întrucîtva, judecata oamenilor. Bietul bătrînel a fost pozat şi filmat în timp ce distribuia pumni şi înjurături ca în vremurile lui cele mai bune. Ei bine, chiar şi pentru naturile mai îngăduitoare, lucrurile au căpătat o întorsătură care putem pentru ca să zicem că nu se mai poate! Aflăm – ca şi cum n-am fi ştiut – că mai sunt şi alţii, nu puţini, asemenea lui Vişinescu: liberi, fără regrete, dacă nu chiar mulţumiţi de ”cariera” lor, recompensaţi de statul nostru sărac, dar democratic, cu pensii grase, incomparabil mai generoase decît acelea de care beneficiază eventualii supravieţuitori ai ”profesionalismului” lor. Şi-au păstrat intacte privilegiile şi sub Iliescu, şi sub Constantinescu şi sub Băsescu. Toţi au avut alte priorităţi decît ”revanşa”. Sau ”au fost învinşi de sistem”, sau au condamnat comunismul din vorbe, fără nici o consecinţă instituţională sau legislativă.

Perplexitatea mea vine însă din altă parte. Vişinescu a devenit, prompt, o sculă electorală.  Bestialitatea lui nu e interesantă în sine, iar problema pedepsei se reduce, în fond, la o belicoasă coreografie politică. ”Cazul” Vişinescu” e folosit ca ingredient picant într-un ghiveci polemic. Cineva se trezeşte scriind un articol intitulat ”Vişinescu şi Băsescu”. Adică înţelegeţi cum stau lucrurile: avem un film în care Băsescu pare că dă un dos de palmă unui copil? Păi exact asta făcea Vişinescu: bătea oameni nevinovaţi! Nu slujea Vişinescu o justiţie criminală? Păi exact asta face Băsescu, ba chiar mai rău: căci el ordonă justiţiei să inventeze vinovăţii şi să aresteze îngeri. Dacă spun că asemenea analogii dovedesc o pierdere isterică a măsurii, o sincopă grosolană a inteligenţei, o să mi se spună – a cîta oară?! - că sunt ”băsist”. Dacă spun că asemenea sofisme partizane îl favorizează pe infractorul Vişinescu, punînd accentul pe interese (sau umori) de partid, de natură să relativizeze criminalitatea faptelor lui, mi se va răspunde că îl apăr pe preşedinte. Dar zic şi eu, parafrazînd un vechi slogan: ”mai bine băsist decît maniac”, mai bine ”băsist” decît doborît de idei fixe, într-un război încăpăţînat şi ridicol cu bunul simţ. Mai bine ”băsist” decît să amestec într-atît borcanele, încît să-l pun pe Adrian Năstase lîngă Maniu şi pe madam Kövesi lîngă Alexandru Drăghici.

Dau o înaltă apreciere vehemenţei principiale cu care un anumit post de televiziune a îmbrăţişat cauza marilor victime ale comunismului, respectiv obligaţia instituţiilor statului de a face, fie şi în ceasul al doisprezecelea, dreptate. Dar recad în perplexitate cînd mă gîndesc la patronul postului cu pricina. N-a decis, irevocabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 10 martie 2011, că dumnealui a făcut poliţie politică? N-a fost el, deci, de aceeaşi parte a baricadei cu Vişinescu? Desigur: între a tortura oameni şi a-i turna (chiar cînd îţi sunt rude) există o diferenţă de grad. Dar nu neapărat una de natură. Oricum, în locul celor din studiourile ”indignate”, mi-aş fi apărat şeful cu ceva mai multă subtilitate: de pildă, aş fi lăsat-o mai moale cu ”dreptatea” şi cu securiştii. Prea sare în ochi! Deşi, poate mă înşel. Poate că în loc să fiu perplex, ar trebui să mă înduioşez în faţa modului paradoxal în care se face, în patria noastră, dreptate: cu securitatea pe securitate călcînd!