Războiul fără sfârşit şi ţapii ispăşitori

Credeam că puţine lucruri mă mai pot şoca şi că le-am văzut, în mass-media de azi, cam pe toate. Însă zilele trecute am avut un mic şoc văzând torentul de injurii la adresa lui ÎPS Pimen, un om suferind şi bolnav, în vârstă de 90 de ani.

Sau felul cum o parte a presei „quality” a preluat fără nici o distanţare critică o serie de injurii adresate de unii fundamentalişti cu evidente tulburări nervoase lui ÎPS Teodosie, la Constanţa.

Un tiran înmormântat într-o piramidă monumentală, împreună cu 50 de sclavi

Din aceeaşi categorie fac parte şi fake newsurile lansate obsesiv cu privire la înmormântarea lui ÎPS Pimen. Le găsiţi detaliate la acest link. Sau jignirile şi calomniile la adresa ierarhului, despre care am scris pe larg aici. O atare atenţie acordată înmormântării unui ierarh ortodox – zici că era înmormântarea unui faraon. Şi că n-am asistat la funerariile unui biet călugăr de 90 de ani închis într-un sac de plastic, fără veşmintele sale de ierarh (care i s-ar fi cuvenit), într-o cutiuţă de lemn; ci a unui mare tiran care ar fi urmat să fie închis într-o piramidă monumentală, împreună cu 50 de sclavi îngropaţi de vii.

Am văzut, apoi, alte invenţii şi denunţuri frizând delirul. Unii au cerut, nici mai mult, nici mai puţin, ca ÎPS Teodosie să fie arestat şi dus la închisoare şi/sau să fie investigat de DIICOT. În baza a ce? Este foarte clar că ÎPS Teodosie nu a încălcat nici o lege – canonică sau laică. Din punct de vedere canonic, ierarhul din Constanţa nu a săvârşit „de două ori Învierea”, cum au scris anumite publicaţii, ci a săvârşit, pur şi simplu, odovania Învierii. Fapt care s-a întâmplat şi în alte eparhii din România şi din alte ţări ortodoxe. De exemplu, în Grecia, toate bisericile ortodoxe au săvârşit odovania Învierii, chiar la îndemnul Arhiepiscopiei elene. Din punct de vedere al legilor statului, ÎPS Teodosie nu a încălcat nici o lege, deoarece nu există vreo lege care să interzică oficierea odovaniei Învierii – sau împărtăşirea în cultul ortodox. Dincolo de aspectul legislativ, nu au existat cazuri raportate de îmbolnăviri legate de Împărtăşanie în perioada dintre 26 februarie (primul caz confirmat de coronavirus) şi 22 martie, când s-au împărtăşit sute de mii de oameni în toată ţara (fiind prima parte a Postului Paştelui); sau după ce ÎPS Teodosie a împărtăşit primii credincioşi, pe 16 mai, la Constanţa; niciunul dintre cei 25 de preoţi care s-au împărtăşit din acelaşi potir cu ÎPS Pimen nu s-a îmbolnăvit, conform raportului DSP Suceava; şi exemplele pot continua. Conform unei logici elementare, dacă Împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă ar fi generat un risc real de contaminare, aceste zeci sau sute de mii de împărtăşiri ar fi trebuit să genereze o explozie de sute de mii de îmbolnăviri de coronavirus întâi la mijlocul lunii aprilie, apoi din nou la sfârşitul lunii mai – ceea ce în mod evident nu s-a întâmplat. Despre discuţiile stârnite în ultimele luni în presă în jurul ritualului Împărtăşaniei nu mai insist; am scris pe larg în articolul de aici.

Ştirile acestea îmi par a fi toate din categoria: „Nu ştii pe cine să mai urăşti azi? Hai că vă arătăm noi un ţap ispăşitor”. Important este să nu ratăm cele două minute zilnice orwelliene de ură împotriva «duşmanilor poporului» pe care o parte a presei şi a „influencerilor” ni-i indică zi de zi.

O atenţie cu totul disproporţionată

Dincolo de calomnie şi denunţ, atenţia acordată acestor subiecte îmi pare a fi cu totul disproporţionată. În condiţiile în care aflăm, aproape în fiecare zi, despre cazurile unor bătrâni care suferă de foame sau mor în singurătate, despre persoane cu boli mentale pentru ajutorarea cărora nu am văzut până acum măsuri concrete, desăre pacienţi care suferă sau mor deoarece nu au acces la tratamente de bază, sau despre sute de mii de copii care ar putea să cadă victime, în mod indirect, pandemiei de coronavirus. Şi foarte puţin se vorbeşte despre faptul că şomajul tehnic nu funcţionează, că IMM Invest e un mare fiasco, că ne aşteaptă probabil o criză economică galopantă începând cu această vară, că nu ştim ce se întâmplă deocamdată cu joburile, cu turismul, cu viaţa noastră în general.

Dar să ignorăm aceste lucruri şi să continuăm să-i înjurăm pe ÎPS Pimen şi ÎPS Teodosie. Putem să ignorăm şi faptul că de la 1 iulie nu mai sunt reglementate preţurile la gaze şi trebuie să contractezi de pe „piaţa liberă”. Să ignorăm că sistemul centralizat de încălzire din Bucureşti e pe cale să treaca la nesubvenţionat în timp ce sistemul este plin de găuri şi peticeli – şi că asta va însemna doar facturi mai mari, nu şi performanţă ridicată.

„Fake news” şi... „fake news”

Încă o observaţie rapidă legată de „fake news”. Există o categorie de fake newsuri ale celor numiţi „conspiraţionişti”, oameni sau grupări care promovează tot felul de variante „alternative” cu privire la un anumit eveniment istoric. Fenomenul nu este de ieri, de azi, ci a însoţit, cred, toată istoria omenirii. De multe ori aceste teorii „alternative” sunt cu totul fanteziste şi amuzante; uneori, ele se poate întâmpla să fie, măcar parţial, adevărate. De exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a fost muşamalizat, timp de câteva săptămâni, de autorităţile comuniste; toţi cei care vorbeau pe la colţuri despre un dezastru extrem de grav, despre un nor radioactiv ucigaş care se îndrepta spre ţările est-europene şi despre ascunderea acestor pericole de către autorităţile comuniste erau, în logica vremurilor de atunci, „conspiraţionişti”. Nu comentez valoarea lor de adevăr în absolut, acesta e un subiect foarte încurcat. Însă aş spune că, psihologic, aceste speculaţii sunt legate de neîncrederea oamenilor în autoritate şi în narativa oficială susţinută de autorităţi, într-un anumit moment; şi de nevoia de a veni cu o explicaţie care e, cel puţin pentru unii, mai convingătoare.

Însă există şi o altă categorie de „fake news” care nu ţine de „conspiraţionism”. Acestea sunt minciuni, calomnii sau denunţuri mincinoase care sunt îndreptate împotriva unei categorii de „duşmani ai poporului” sau ţapi ispăşitori trataţi ca „sub-oameni”. Atât de mult sunt detestaţi aceşti „duşmani ai poporului”, încât împotriva lor se poate afirma, practic, orice. Nu contează cât de trase de păr sunt minciunile şi denunţurile. Important este scopul, care este distrugerea morală şi chiar fizică a acestor ţapi ispăşitori. Ei trebuie să fie, pur şi simplu, anihilaţi, călcaţi în picioare. Orice mijloc este permis, orice minciună este acceptată, cât timp serveşte la atingerea acestui scop.

Ţapul ispăşitor şi minutele orwelliene de ură

Unde poate conduce o asemenea stare de spirit? Deocamdată, vorbim de violenţă simbolică. Şi am atins acel prag la care nu mai există nici o limită a invenţiei sau a denunţului, când putem spune practic orice despre o anumită categorie de oameni aflată „de partea greşită a istoriei”. Şi unde nici măcar nu ne mai punem în vreun fel problema responsabilităţii morale sau a decenţei. Însă ce ne garantează că, după un punct cirtic, lucrurile nu vor escalada şi mai mult? Şi că violenţa fizică sau linşajul nu reprezintă următorul pas – aşa cum am văzut, de atâtea ori, în momentele premergătoare unor regimuri totalitare, în secolul XX?

Hannah Arend scrie pe larg despre acest fenomen în „Originile totalitarismului” când vorbeşte despre principiul ţapului ispăşitor. Şi despre cât de important a fost acest principiu pentru instaurarea şi legitimarea sistemelor totalitare ale secolului XX. Autoarea arăta că orice sistem totalitar sau pe cale de a deveni totalitar are nevoie de un ţap ispăşitor. Sistemul respectiv nu poate funcţiona şi nu se poate legitima în absenţa unui ţap ispăşitor şi a stării de război continuu. Şi fascismul, şi comunismul au funcţionat pe aceeaşi logică: instigarea, activismul trebuie să fie continue, astfel încât, pe de o parte, oamenii să nu vadă niciodată problemele reale şi slăbiciunile sistemului; şi, pe de altă parte, ideile şi persoanele ne-conforme cu doctrina totalitară să fie identificate şi izolate rapid.

Ura este factorul esenţial; ea este perfect iraţională şi alimentează permanent violenţa (simbolică sau fizică) şi activitatea „revoluţionară”. Hannah Arend analizează în lucrarea ei ura împotriva evreilor; însă ea arată că ţapul ispăşitor poate fi oricine. Pe fond, ura „revoluţionară” a regimurilor totalitare ale secolului XX este îndreptată împotriva culturii clasice, a religiei iudeo-creştine şi a virtuţilor, în sens iudeo-creştin – am scris mai pe larg despre asta în această analiză a fascismului. Nu spun că am ajuns (încă) în logica descrisă de Hannah Arendt. Însă acest spectacol al urii tot mai toxice şi iraţionale, a veşnicii identificări a unor „ţapi ispăşitori” şi a stării de război continuu alimentat în mod artificial nu poate să nu mă îngrijoreze. Şi ar trebui să ne ridice serioase semne de întrebare cu privire la direcţia în care ne îndreptăm.